ca în aprilie 2004 vedea lumina tiparului un nou săptămânal adresat personalului sanitar, Observatorul Medical.
Concursul adresat tinerilor jurnalişti în acel an avea şapte secţiuni. Se înscriseseră peste 150 de jurnalisti din întreaga ţară. Selecţia articolelor a fost facută de un juriu specializat, pentru fiecare secţiune în parte. În urma selecţiei, juriile sectiunilor – alcătuite din personalităţi mass media – au desemnat câte un câştigător al Marelui Premiu şi câte două menţiuni pentru fiecare secţiune în parte.
Pentru mine a însemnat foarte mult aceasta Menţiune. Nu mă aşteptam, gândindu-mă că veneam de la o publicaţie de nişă, care pe deasupra era şi nouă (deci nu apucase să se bucure de notorietate), iar tirajul în nici un caz nu putea concura cu publicaţiile destinate marelui public. Prin urmare, crezusem eu că şansele mele vor fi foarte mici. Dar nu a fost aşa! Dimpotrivă, munca mea a fost apreciată.
Sindromul Philadelphia: Medici bolnavi de SIDA
Alexandra MĂNĂILĂ, Observatorul Medical, 2 aprilie 2004
Din ’90 încoace s-a tot scris despre transmiterea infecţiei HIV în rândul populaţiei, dar prea puţin s-a amintit despre riscurile la care se expune personalul medical. Venind zi de zi în contact cu pacienţii, cu fluidele corporale ale acestora, este foarte important ca medicii şi asistentele să respecte cu rigurozitate măsurile de profilaxie. Cu toate acestea, o prevenire absolută privind expunerea sau rănirea accidentală nu este posibilă.
Oricui i se poate întâmpla
Circulă vorba prin popor că cine nu munceşte, nu greşeşte. Dar ce-i de făcut atunci când de pe urma muncii tale te alegi cu necazuri? E drept că, de obicei, la bază stă o mică neglijenţă, un minut de neatenţie sau de nerăbdare, dar suficient pentru a-ţi pune viaţa în pericol. Iar dacă mergi pe idea că „mie n-o să mi se întâmple”, să ştii că nu ţine! Sunt destui colegi care au păţit-o (şi încă rău de tot), iar exemplele lor ar putea să te pună pe gânduri.
Surse care doresc să-şi păstreze anonimatul suţin că 23 de medici români s-au infectat accidental cu HIV.
„În anul 1991, o asistentă medicală în vărstă de 50 de ani de la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale «Victor Babeş» din Bucureşti s-a infectat cu HIV în urma unei înţepături în deget cu un ac contaminat.
În general, acest risc este de 0,3%. Totuşi, într-un interval de 14 ani, un număr de 8 asistente de la aceeaşi unitate sanitară au avut parte de asemenea accidente la locul de muncă. Dar numai una dintre ele a fost depistată cu HIV pozitiv. La acea vreme nu existau alte tratamente, în afară de AZT (nu se ştia încă de triterapie), aşa că asistenta a trebuit să facă AZT-terapie, însă nu a suportat. Şapte ani mai târziu a murit. Dacă ne gândim la faptul că asistentele medicale vin mult mai des în contact cu fluidele, cu sângerările, este foarte clar că ele sunt mai expuse riscului infectării cu HIV decât un medic”, ne lămureşte dr. Dan Duiculescu, medic primar boli infecţioase, doctor în medicină şi şeful secţiei V a Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Victor Babeş” din Bucureşti.
La o altă unitate sanitară, Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş” din Bucureşti, anual între 5 şi 15 angajaţi au parte de înţepături accidentale. Tuturor însă li se administrează tratament profilactic, până în prezent toate cazurile dovedindu-se a fi negative. Dacă ar fi să contabilizăm toate aceste date, la care să adăugăm ceea ce s-a întâmplat recent la Spitalul de Boli Infecţioase din Braşov (alte 4 asistente medicale s-au înţepat accidental), ar trebui să tragem un mare semnal de alarmă în privinţa neatenţiei şi nerespectării normelor de profilaxie.
În privinţa medicilor, cei mai expuşi la infectarea cu HIV sunt chirurgii, cei care practică medicina invazivă (cataterism, puncţii= şi stomatologii, care, dacă nu poartă mănuşi, se expun nu numai la infectarea cu HIV, ci şi la multe alte virusuri (în mod obişnuit, un organism este infectat cu aproximativ 40-60 de virusuri). Asta nu înseamnă că celelalte categorii de medici au scăpat de pericolul SIDA. De pildă, în anul 1995, un medic anatomopatolog, în vârstă de 68 de ani, de la un spital de pediatrie din Bucureşti, s-a tăiat în timp ce lucra cu lame contaminate. Este foarte probabil ca de acolo să fi provenit infecţia sa cu HIV, de vreme ce testul soţiei ieşise negativ. Medicul respectiv a urmat biterapia, dar se ştie că eficienţa acestui tip de tratament este destul de scăzută, iar după câţiva ani acesta a decedat.
Momentele decisive
Se pare că primul şi cel mai greu de stabilit este momentul infecţiei. „Testarea
celui expus este foarte importantă, deoarece poate arăta dacă persoana era deja contaminată. Se impune o evaluare hematologică, precum şi una a probelor hepatice, având ăn vedere că terapia antiretrovirală are multe efecte adverse. Este foarte important gradul de periculozitate.Acesta se stabileşte în funcţie de volumul de fluide expus, de concentraţia virală corespunzătoare, de adâncimea leziunii, de felul expunerii (percutantă, mucoasă)”. Cele mai periculoase rămân, fără îndoială, înţepăturile cu ace contaminate de seringă sau de sutură. La capitolul volum de fluide corporale infectate (sânge, fluide contaminate cu sânge, lichidul cefalorahidian, lichidul amniotic, precum şi lichidul sinovial) incriminate sunt tot acele introduse intravenos, care conţin cea mai mare cantitate de sânge contaminat. Nu sunt de neglijat nici picăturile de sânge care pot sări în ochi (conjunctiva este permeabilă), determinând infectarea.
La cealaltă extremă se situează saliva şi mucoasele (contactul tegumentelor intacte cu lichide infectate nu este periculos). Contează şi evaluarea pacientului de la care s-a produs infectarea. Dacă acesta se află deja sub tratamenta antiretroviral, cantitatea de virus este mult mai mică şi, în plus, pacientul s-ar putea să fie infectat şi cu virusuri hepatice (B sau C). Un alt moment important este cel al începerii profilaxiei antiretrovirale. Este esenţial ca administrarea tratamentului să se facă în primele 2 ore (intervalul fiind de maximum 12 ore) de la accident, chiar dacă un diagnostic precis se stabileşte numai după 3 luni de la momentul infectării.
Terapia profilactică vindecă SIDA
Toate categoriile de personal medical ar trebui să aplice aceste măsuri cu stricteţe. Pe lângă alte ghidui internaţionale, în România a fost elaborat un ghid intitulat „Managementul bolnavului cu infecţie HIV”, care conţine norme pentru fiecare categorie de personal (ortopezi, chirurgi, oftalmologi).
Terapia profilactică durează 3-6 săptămâni, timp în care se refac testele, se investighează statusul celui potenţial contaminat. Trebuie specificat că reacţiile adverse ale terapiei sunt multiple (de la cele simple de tipul greţei şi al vărsăturilor până la apariţia erupţiilor şi alterarea stării generale). De obicei, pacienţii care nu sunt infectaţi cu HIV suportă mult mai greu tratamentul.
Medicii bolnavi de SIDA îşi ascund cu străşnicie secretul de teamă că îşi vor pierde dreptul de liberă practică, aşa că se tratează în mare taină.
Noutăţi terapeutice
În prezent, tratamentul utilizat se bazează pe mecanismele care implică replicarea virală, adică zidovuzina (AZT) şi didanozina (DDI). Se prescriu şi antiproteazele (proteazele sunt enzimele care permit virusului să fabrice protenie necesare supravieţuirii sale), deoarece combinarea a 2-3 medicamente creşte eficacitatea globală. Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre triterapie, dar, până în momentul de faţă, nici unul dintre tratamente nu a reuşit să eradicheze virusul. Din luna iulie 2004, în România vor fi disponibile două noi medicamente. Este vorba despre inhibitorul de fuziune, medicament care inhibăproteaza virusului în celule, şi inhibitorul de receptor CCR5, care a intrat de curând în faa de studiu clinic (3b). Tratamentul cu aceste medicamente a crescut considerabil speranţa că s-ar putea ajunge la vindecarea acestei maladii, rata de supravieţuire mărindu-se cu aproximativ 2 ani. Preţul acestui tip de terapie este prohibitiv (20.000 de dolari/an/pacient), motiv pentru care Comisa Naţională de Luptă Anti-SIDA propune acest tratament doar la pacienţii care au un virus compleant, precum şi la cei cu virus nedetectabil.