„Limpezimea unui text e mai tare decat stilul lui, iar faptele puse cu tâlc la un loc – mai tari decat suma de păreri”. Remus Radu a fost Tânărul Jurnalist al Anului 2003, cu „Ziua Europei la Ciorogârla” – un reportaj pe care l-a publicat în Evenimentul Zilei.
Ciorogârla, 9 mai 2003. Zarva mare in comuna. Acelasi soare, acelasi praf, acelasi Nae a lui Popa, cu sapte ani de medicina si tot atitia dinti in gura, beat de dimineata in circiuma din centrul satului. Nae stie patru limbi, franceza, engleza, spaniola si italiana, si le pune la bataie pentru miza fiecarei zile: un pahar de samahoanca si o tigara. Azi a fost sarbatoare. A baut coniac in cinstea aluia de a avut ideea [Robert Schuman]. “Europa, mare lucru dom’le!” (…)
Deasupra scenei, pe fond albastru, cu litere mari, albe, pe patru rinduri: “9 Mai, Ziua Europei, Largirea Uniunii Europene, Un pas in istorie, Ciorogarla, Ilfov.”
Remus Radu este unul dintre cei mai buni și mai cunoscuți autori de reportaj din presa scrisă. A ieșit din presă de ceva vreme. Are, desigur, ceva de spus, dar se lasă mai greu înduplecat. L-am convins în cele din urmă. Iată ce a ieșit:
M-am tot gandit ce să scriu și nu mă văd deloc ca sfătuitor pentru tinerii jurnalisti.
Am mai făcut asta de zeci de ori până acum… dar azi – și e un „azi” general care o să dureze ceva – cred că drumul jurnalistului e pur și simplu unul personal.
Reticența mea față de postura pe care mi-o propui vine poate si din aceea că sesizez o fină contradicție între a le vorbi despre presă și a-i încuraja pe altii, deci, să patrundă, să creadă, să se zbată pentru o miză ce are mereu nevoie de noi limpeziri, în vreme ce eu am făcut un pas în lateral din presă.
Deși pasul meu aproape că nu ține de presă, ci a fost pur si simplu o decizie de a mă reinventa, de a-mi construi de la zero o nouă provocare de care să mă bucur ca de un pariu cu mine însumi, eu, să fiu în locul lor, n-aș fi prea atent la vorbe de seminarii.
Le-aș spune doar câteva lucruri:
1) Dacă am împărți spațiul public în două, ne-ar rezulta două secțiuni ce s-ar putea numi, să zicem, Zona Deciziilor și Zona Consecințelor.
Un bun ziarist stă cu ochii pe Zona Deciziilor, dar cu tot timpul său, energia sa, cu aproape tot ce poate el mai bine ar trebui să meargă și să scrie din Zona Consecințelor.
2) Iar ce poate mai bine un jurnalist sunt mirările lui și asta doar dacă știe să se lase mirat rar și doar de lucruri care contează și pentru alții.
3) Apoi ar fi vital să aibă un bun editor. Nu unul care să-l trimită pe teren doar pentru a-i confirma lui, editorului, părerile și presupunerile de la birou, ci, pur si simplu, un editor care să-i acorde încrederea lui întreagă, ca unui martor profesionist la un eveniment.
Editorul ideal ar trebui să îl ajute să-și construiască discernămantul editorial propriu.
Dar oamenii ăștia sunt tare putini.
Eu însumi am cunoscut doar vreo trei-patru vreme de 20 de ani… dintre care cel mai tehnic, mai riguros, mai chirurgical în argumentație a fost Liviu Avram.
4) I-ar mai ajuta, poate, pe cei la început de drum să afle că un text bun nu trebuie să explodeze pe hârtie, ci doar în mintea cititorului.
Adică nu-l mai încărca, frate, cu adjective într-un șir previzibil, că-i furi cititorului șansa să dea cu pumnul în masă (când citește, să zicem, despre un ticălos lasă-i șansa să exclame el, cititorul: „ticălosul! „, nu exclama tu, autorul, în text) – sau dimpotrivă să se îmbete de râs.
5) Ar mai fi multe de povestit, dar oamenii se plictisesc repede și o să închei cu un scurt șirag de vorbe:
Limpezimea unui text e mai tare decat stilul lui, iar faptele puse cu tâlc la un loc – mai tari decat suma de păreri.
Reportajul nu e despre orice bătrân bărbos pe care l-ai întâlnit în vreun sat și despre care, pentru că e bătran și bărbos, crezi că e musai și înțelept. Sunt pline satele de bărboși banali, cu indignări previzibile.
Reportajul n-are „un acasă” al lui, n-are vreo materie primă care-l obligă să se nască.
E uneori despre ce nu se vede, tocmai pentru că „se știe”.
Nu sărăcia unui sat, pictată în lirisme sterile sau prin lamentări țopești de televizor, seară de seară, ci cauzele concrete ale sărăciei acelui sat – dezvăluite pană în Spațiul Deciziilor – până la poarta, să zicem, a unui actual senator, fost primar vinovat de trei mandate al unei comune apusene, ar fi subiectul unui reportaj.
La fel cum ar conta mult cantitatea de neașteptat: să descoperi știința unora de-a se bucura de viață tocmai într-un sat sărac ar fi iarăși o miză.
Putem avea surprize plăcute și dinspre așa-zisul banal, spre exemplu mașina ce ridică gunoiul de la bloc, care subiect nu se vede tocmai pentru că nu trec pe langă el ochii unui rar povestitor ca Viorel Ilișoi, care a îmbrăcat hainele unui gunoier să se împrumute total cu șapte zile din viața acestor oameni.
Apoi ar fi despre mize ce nu-s desenate să țipe pe un gard, dar le vezi din, să zicem, tristețea unor mici producători de lapte că n-au unde să-și vandă produsele.
Să ai mereu senzația că ți se ascunde adevărul cu zambet, chiar.
Și-apoi n-ar strica un soi de igienică nemulțumire de sine, o mică și constantă neliniste că ți-au scăpat lucruri din vedere, asta ar putea fi un o șansă pentru o bună documentare.
Iar în final, cu riscul să mă repet, viața e pe teren, nu spicuind din fluxurile de știri.
Probabil, ca să afli dacă ești jurnalist, trebuie să te doară teribil ceva ce nu-ți apartine. Să te doară lumea, să zicem, și tot nu-mi pare suficient.
Dar ce știu eu, astea-s doar vorbe și oricum sunt mai multe decat mi-am promis.
• Remus Radu
Ziua Europei la Ciorogârla
Florin Remus Radu, Evenimentul Zilei
Ciorogârla, 9 mai 2003. Zarva mare in comuna. Acelasi soare, acelasi praf, acelasi Nae a lui Popa, cu sapte ani de medicina si tot atiti dinti in gura, beat de dimineata in circiuma din centrul satului. Nae stie patru limbi, franceza, engleza, spaniola si italiana, si le pune la bataie pentru miza fiecarei zile: un pahar de samahoanca si o tigara. Azi a fost sarbatoare. A baut coniac in cinstea aluia de a avut ideea. “Europa, mare lucru dom’le!”
Trecuse putin de ora opt a diminetii. Copiii din sat isi sterg fruntile de sudoare, inca mai gifiie, baxurile cu suc aveau sa apara mai tirziu, o data cu “domnul Bebe”, terminasera de alergat, gata crosul, cei de la primarie instalasera scena in curtea liceului de turism cu nume de gazetar interbelic, deasupra scenei, pe fond albastru, cu litere mari, albe, pe patru rinduri: “9 Mai, Ziua Europei, Largirea Uniunii Europene, Un pas in istorie, Ciorogarla, Ilfov”, au venit autocarele cu cei de la judet si cu primarii de la alte comune, in ferestrele citorva clase sint infipte steguletele Europei, au venit si politistii, “noi doi sintem detasati de la Bragadiru, sa nu fie evenimente”, profesorii ies in curte, mamici, tatici, gata, vin gipanele, coboara domnul Bebe, incep pupaturile, apare si prefectul de Ilfov, Teodor Filipescu, cauta din ochi ziaristii, se incheie si se descheie la sacou dupa fiecare interviu, “sarbatorim la 9 Mai victoria impotriva fascismului” crede el in fata camerelor, “sa treci pe la mine pe la birou”, spune fiecarei ziariste, urca pe scena “Doruletul” din Chitila, actorul Eusebiu Stefanescu recita intre melodii, pune patos, transpira, maestrul Puiu Nastase incepe sa umble la butoanele statiei de amplificare, e roscat, dolofan, nervos, i se plinge stapinului ca-l bate soarele-n cap, stapinul, imbracat in negru, miroase bine, celular mic la dreapta, da un ordin, vine o umbrela la maestru, coboara “Doruletul”, urca Tatiana Stepa, vad o tipa cu picioare lungi, e de la Realitatea TV, “si la tine e comanda!?”, ma intreaba,”cum adica?” “pai tre’ sa iasa bine!”, printre ziaristi se-nvirte Serban Georgescu, compozitorul si fostul sot al…,tot timpul cu un ochi la stapin, “scrieti acolo asa… spectacolul a fost coordonat de compozitorul Serban Georgescu, directorul Centrului de Cultura si Creatie a Judetului Ilfov, da chiar asa sa scrieti!” pleaca, se-ntoarce dupa citeva secunde, ma apuca de cot, strategic, ii miroase putin gura, “stiti, mai bine fara numele meu, se supara ai mei de la radio”, “Cine, domnul Seuleanu?”, l-am ingrozit, ii tremura buza de jos, “Nu, nu vreau nici un nume, asa e mai bine!”, ma lasa in pace, vede ca ma apropii de “domnul Bebe”, “…sarbatorim pentru ca Senatul american a aprobat intrarea tarii noastre in NATO, venim de la inaugurarea drumului de la Silistea Snagovului, noi avem un principiu, unde-i unu nu-i putere, avem un cont separat la consiliu, de vreo doua miliarde, daca se sparge niste calorifere la o scoala, pentru urgente, stiti, sa fim o familie, tot azi mergem sa inauguram cu domnul Nastase un cartier de locuinte”, citiva barbati cu lanturi de aur groase la git, ceva intre revolutionari sau patroni, camasi descheiate, zimbete si par mult, dau din cap aprobator, a venit si preotul paroh, Codlea, il cheama, “in memoria eroilor cazuti in luptele cu nemtii, pentru asta sarbatorim, sa mi-l saluti pe seful tau de la ziar”, intreb acelasi lucru un grup de liceeni care fumeaza palmat in spatele publicului, o domnisorica scoate dintre fundul ei si podeaua de ciment un afis cu “Ziua Europei”, recita de pe el, sint bucurosi, azi ar fi avut doua ore de matematica, doua de contabilitate si una de engleza, merg mai departe, in clubul liceului s-au intins doua mese, niste gustari, whisky, vin alb, sec, ingramadeala, hai mai departe, la circiuma de peste drum stau la o masa angajatii consiliului judetean, unul e beat mort, fiecarui primar care intra ii cere sa dea cite un rind la toata masa, cinta cu sughituri “Europa, Europa..!”, inapoi la spectacol, viceprimarul de Ciorogarla e trist, morcovit, “n-am apucat sa-i string mina domnului prefect!”, iar vine Georgescu, compozitorul si coordonatorul, urca pe scena Alina Caloian, “o tinara speranta a muzicii dance, discutam peste cinci luni, e a noastra, a consiliului adica”, Alina, tite tari, centura din cerculete aurii ii inconjoara talia, indrazneste chiar un tipat mic la maestrul Puiu de la butoane, maestrul incurcase CD si nu-i iesea sperantei playback-ul, stapinul s-a retras pe un scaun linga scena, linga el, minut de minut, compozitorul si coordonatorul, girboveala cu mestesug, Alina coboara de pe scena cintind, oamenii au mai plecat spre casele lor, “As vrea sa dedic special pentru domnul Bebe… Te visam si te asteptam, chiar de cind nu te cunosteam, mi-apareai chiar asa cum esti, ochii tai ii vedeam mereu, ei erau stapini peste sufletul meu, ooooh, oooh, oooh, de atunci stiam ca o sa ma iubesti!”, Alina a terminat de cintat, se aseaza linga el, stapinul e un pic plictisit, se ridica de pe scaun, toata lumea se indreapta spre iesire, doi pusti blonzi, cu bube la genunchi, pun mina pe ultimele bidoane de suc.