„O cauză probabilă” e nivelul de probă pe care trebuie să-l prezentăm magistraților pentru a obține un mandat de percheziție sau un ordin de sechestru. La confiscare, standardul este „preponderența probelor”. Cu alte cuvinte, trebuie să dovedim doar foarte puțin mai mult decât 50-50, dacă bunurile ar trebui să fie confiscate sau nu, avem nevoie doar de o cantitate foarte mică de probe în plus. Apoi, desigur, „dincolo de orice îndoială rezonabilă” – pentru condamnarea inculpaților, care este cel mai mare standard al nostru.
În Statele Unite avem trei tipuri de confiscare –administrativă, penală și civilă.
Confiscarea administrativă. Legiuitorii noștri au permis diferitelor agenții polițienești să realizeze confiscarea administrativă. De exemplu, Agenția de combatere a traficului de droguri poate face confiscări administrative. Nu poate confisca proprietăți imobiliare, dar poate lua sume mari de bani – de ordinul milioanelor. Limita acestui tip de confiscare administrativă este revendicarea de către cineva a proprietății vizate (într-un termen de 60 sau 90 de zile); în acel moment, agenția trebuie să înceteze imediat confiscarea și să încredințeze procedura sistemului judiciar. Din momentul în care cererea de revendicare este depusă, dosarul se întoarce în sistemul judiciar în termen de 90 de zile. Acesta este modul în care indivizii sunt protejați în cazul confiscărilor administrative.
Confiscarea penală. În confiscarea penală, avem procesul penal în care un individ e acuzat de o infracțiune și, în același timp, în rechizitoriu vom include și un capăt de acuzare ce privește confiscarea bunurilor sale. Este un proces în două etape: în prima etapă, în materie penală, trebuie să-l condamnăm pe făptaș pentru infracțiune. El are apoi posibilitatea de a contesta confiscarea. Poate face asta în fața judecătorului sau în fața juraților. În cele mai multe dintre cazuri, după ce a fost condamnat, el nu mai vrea să se lupte împotriva confiscării și renunță. În acel moment, începem ceea ce noi numim proceduri auxiliare, acela fiind punctul în care noi confiscăm proprietatea „in res”.
Confiscarea civilă. În cazurile civile avem confiscare „in rem” – numai împotriva bunurilor. Pentru a începe un proces civil, bunurile trebuie să fie implicate în activitatea infracțională într-un fel sau altul: să fi facilitat infracțiunea ca un instrument al acesteia, ori să fi fost bunuri provenite din infracțiuni.
În sistemul judiciar american există așadar două tipuri de confiscare.
Confiscarea civilă este un soi de „hibrid” în Statele Unite. Ne referim la ea ca fiind cvasi-penală – între un dosar civil și un dosar penal 100% în condamnăm pe cineva și îl trimitem la închisoare.
În confiscarea penală, trebuie să existe în prealabil o condamnare. După faza de vinovăție și după ce inculpatul și-a pierdut interesul în proprietate, atunci începem procedurile auxiliare iar dosarul devine asemenea unui dosar civil.
Se aplică de-acum înainte normele de procedură civilă, ceea ce înseamnă că persoanele fizice trebuie să răspundă mult mai multor întrebări, să răspundă suspiciunilor noastre în mult mai multe moduri pentru că în această etapă nu mai sunt protejate de cel de-al Cincilea Amendament. Nu mai au dreptul de a nu răspunde la întrebări dacă răspunsul le-ar incrimina, deoarece inculpatul a fost deja condamnat iar acestea sunt părți terțe care nu au acest drept constituțional împotriva auto-incriminării (amendamentul 5). În cazul în care chiar intenționează să se folosească de acest drept și refuză să răspundă la întrebări, atunci avem dreptul la prezumția că răspunsul lor ar fi fost ceea ce ne-am dorit de la ei.
De exemplu, eu aș pune o întrebare: „Este adevărat că acesta este un produs, un beneficiu al traficului de droguri?” Dacă acuzatul spune „nu voi răspunde, deoarece m-ar putea incrimina”, instanța poate presupune atunci că răspunsul ar fi fost „da”.
Spre deosebire de standadul de probă de la condamnare, care este dincolo de orice îndoială rezonabilă, standardul de probă este acum cel al preponderenței probelor.
Standardul de probă la sechestru și la confiscare. Potrivit acestei diagrame, nivelul nostru de probe începe, desigur, cu nicio dovadă, iar apoi urmează ceea ce numim „o cauză probabilă”. „Cauza probabilă” este nivelul de probă pe care trebuie să-l prezentăm magistraților noștri cu scopul de a obține un mandat de percheziție sau de a obține un ordin de sechestru pentru a indisponibiliza bunuri.Când ajungem la procesul de confiscare, fie în cadrul procedurii auxiliare, în care avem deja infractorul, fie într-o acțiune separată de confiscare civilă, atunci standardul de probă este „preponderența dovezilor”. Cu alte cuvinte, trebuie să dovedim doar un pic, doar foarte puțin mai mult decât 50-50 pentru judecător, dacă bunurile ar trebui să fie confiscate sau nu. Avem nevoie doar de o cantitate foarte mică de probe în plus. Apoi, desigur, avem standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care este cel mai mare standard al nostru, pentru condamnarea inculpaților, și apoi, desigur, 100% niciun om nu poate ști. Unul dintre marile avantaje ale confiscării penale este că putem viza bunuri care nu au fost implicate în activitatea infracțională. De exemplu, dacă trebuie să condamnăm un traficant de droguri pentru trafic și vânzare de droguri în valoare de un milion de dolari, iar noi am găsit doar 100.000 de dolari în contul său bancar, putem obține un ordin de la instanță pentru confiscarea unui milion de dolari, chiar dacă nu am găsit banii aceia. Avem apoi libertatea de a găsi orice alte bunuri pe care acest inculpat le-ar avea; poate fi o casă sau ceva ce el a deținut înainte de a se fi implicat în traficul de droguri, ar putea fi o moștenire care nu are nimic de-a face cu traficul de droguri. Avem dreptul să substituim acel bun în cadrul confiscării. Acest substitut poate fi apoi confiscat, iar inculpatului i se acordă un credit pentru valoarea acelui bun împotriva daunei de un milion de dolari. Să spunem că avea 10 de milioane de dolari moștenire. Noi, găsind deja 100.000 în cont, am fi limitați la 900.000 de dolari. Puteam confisca un conac de 10 milioane de dolari și-l obligăm să-l vândă, iar apoi îi dăm înapoi restul, pe care nu l-am putut dovedi implicat într-o activitate infracțională. |
