Revizuirea la foc automat (11 ședințe succesive), în totală lipsă de transparență, fără a da vreo posibilitate de reacție celor vizați de schimbări majore, este o reluare cu încetinitorul a „blitzkrieg”-ului contra statului de drept din 2012, eveniment care are astăzi parastasul de un an. Sprintul USL a fost înlocuit cu un cros, sau, cum inspirat se exprima Cătălin Predoiu, „ce nu s-a reușit anul trecut cu barda, se încearcă acum cu penseta prin golirea de conținut a unor instituții fundamentale.”
Tudor Chiuariu a plecat rapid de la dezbaterea de la GDS. În două intervenții, Tudor Chiuariu nu a răspuns nicicum numeroaselor obiecții aduse proiectului de revizuire, mărginindu-se a repeta o întrebare: care ar fi avantajele proiectului constituțional cu o singură Cameră inițiat de guvernului Boc în 2010, față de bicameralismul menținut de actualul proiectul de revizuire? De parcă am avea de ales între două proiecte (Boc-2010 vs. Antonescu-2013). De parcă acum proiectul lui Emil Boc (îngropat în comisiile juridice) ar fi în dezbatere, iar nu proiectul Crin, Chiuariu & Chelaru.
Făcută pe genunchi, fără contribuția unor specialiști în drept constituțional, revizuirea își arată roadele. Și e de rău dacă până și discretul Consiliu Legislativ, instituție consultativă a Parlamentului, își întinde obiecțiile pe 33 de pagini.
Dincolo de precaritatea intelectuală a proiectului care transpare din formulări logoreice sau nebuloase, ce pot fi interpretate în orice chip, formulări tip ş.a.m.d., incluse în textul fundamental (de exemplu este interzisă „orice discriminare bazată pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credință ori religie, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, dizabilități, vârstă sau pe orice altă situație„),
– dincolo de rescrierea istoriei (dacă e să pomenim neapărat rolul unor biserici anume la formarea statului român, atunci cum de a epurat Comisia de revizuire din textul legii fundamentale Biserica Greco-Catolică, menționată alaturi de Biserica Ortodoxă în Constituția din 1923? Ce au făcut greșit între timp greco-catolicii ca să iasă din istorie?),
– dincolo de spectacolul hilar al adoptării și, ulterior, abandonării parţiale a unor amendamente care se anulau reciproc (familia definită în tradiție iudeo-crestină vs. nediscriminare pe orientare sexuală),
– dincolo de obligarea agențiilor de presă de a asigura „drept la antenă”,
– dincolo de toată această debandadă care arată lipsa unei viziuni,
într-un singur loc și în legătură cu o singură instituție -Parlamentul- textul Comisiei de revizuire este coerent.
Parlamentul devine super-putere în stat. Și, ca într-un joc cu sumă nulă, o face în dauna cetăţenilor (pedepsiți că nu s-au mobilizat să-l demită pe Președinte și că au optat pentru unicameral) şi a celorlalte institutii care i-au știrbit Parlamentului din măreţie în ultimii opt ani şi, mai ales, anul trecut, în timpul puciului contra statului de drept: Președinţie, CCR, ÎCCJ, ş.a.m.d. ca să folosesc şi eu formulări consacrate în revizuirea Constituției. Iar după experiența de săptămâna aceasta, nu văd de ce nu s-ar umbla și la art. 79 din Constituție care face referire la Consiliul Legislativ, sau măcar la legea de organizare a instituției.
În acest peisaj instituțional unipolar, Parlamentul va străluci ca un „for suprem de decizie al naţiunii” – așadar și peste voința cetăţenilor, cum și acţionează de facto, neţinând cont de referendumul din 2009. “Forul suprem de decizie” va avea și puterea de a ne convoca la ordine pe fiecare dintre noi (nu doar instituțiile publice) în faţa Sa.
Ioan Chelaru ne prezenta această convocare ca pe un semn al evolutiei democraţiei: „în orice parlament democratic controlul executivului şi al vieţii social-politice, în general, constituie o prerogativă esenţială, a cărei dezvoltare este indisolubil legată de democratizarea vieţii sociale.” Orwell nu ar fi putut-o spune mai bine. Nu ar fi mai simplu să dăm un raport anual? Dar să nu le dăm idei.