Două închisori în una singură: Spitalul- Penitenciar
de Bogdan Lupescu şi Sorin Semeniuc
Menţiune la secţiunea Reportaj în cadrul TJA 1999
Apărut prima dată în „Opinia Studenţească” – Iaşi, nr. 49
Acum doi ani, o crimă între altele a zguduit vieţile pacienţilor din spitalul-penitenciar Grajduri- Pădureni. O tânără asistentă medicală a fost ucisă cu sânge rece de un deţinut oligofren. Frumoasa fată făcuse o greşeală: se ataşase prea mult de oamenii aceia neajutoraţi. După declaraţiile bolnavilor, putem constata că şi ei o iubeau. Dacă ucigaşul n-ar fi fost mutat pe viaţă într-un penitenciar, l-ar fi linşat toţi, după îndelungi torturi. Însă, dacă până la data acelei crime, pacienţii erau nesupravegheaţi şi evadau frecvent, de atunci au apărut gardurile, alarmele şi infirmierii antrenaţi. Gratiile a două temniţe se intersectează în creierele lor. Unii le spun CRIMINALI, şi într-adevăr regăsim aici toţi ucigaşii în serie de care am auzit prin ziare, violatorii, agresorii ale căror fapte le-am întors pe toate părţile fără a pricepe nimic. Alţii le zic NEBUNI, persoane fără discernământ, şi vorbesc despre ei mai mult ca de nişte plante. Medicii refuză primele două variante, le spun PACIENŢI şi atât. Petrecând o săptămână între ei, ne-am dat seama că putem încerca să le spunem oameni.
Unde nu se poate conversa, e bine să mergi
Un vagon comun, matinal şi aglomerat, fără muchii desfăcătoare de beri. În staţia Grajduri mai coboară doar trei bărbaţi neraşi, care purced cu sete mare spre birtul „Bati-Bar Ranela”. În dreapta, sus pe deal, un pâlc de castele grozave sticlesc în soarele dimineţii. „Tu-le rasa-n paişpe de ţigani, numa’ ei au bani aici, pe la noi.”, suduie un mustăcios “mai intelectual”, echilibrat de două căldări. Pereţii de chirpici ai caselor sunt văruiţi într-un alb strident, care-ţi face sete, iar găurile astupate cu bucăţi mari de placaj albastru. Sărăcie.
La început trebuie să mergi pe calea ferată. De-o parte, câţiva metri într-un crâng rar, de cealaltă, un turn de apă, la capăt soarele, bila roşie prevestitoare de rău. La barieră faci stânga, pe un drum forestier. Considerăm că e frumos, e linişte, e verdeaţă de foioase. Deodată, o poartă veche, de plasă, se cască în lături şi ne înfioară. Ştim că e interzis, dar mergem mai departe. Pe stânga, printre copaci, ghiceşti prima clădire. O casă curios de obişnuită: fără etaj, acoperiş povârnit, o singură uşă, horn. La ferestre zărim gratii. Pe zidul dinspre stradă, o plăcuţă pătrată, cu latura de 20 de centimetri: „PAV. 1, ART. 113 C.P.” şi alte câteva cifre, cu siguranţă numărul de inventar al clădirii. Casa e înconjurată cu gard înalt, care spre uşă produce un ieşind, ca o curte interioară. E un gărduţ scund, pe care stau întinse sute de haine vechi, peticite, câteva cauciucuri pline de flori veştede, bănci şi cam o duzină de bărbaţi care nu conversează. Mai sus, cel de-al doilea pavilion ne confirmă bănuielile: un urlet, mai degrabă un răget înfiorător produs de o femeie, iar cei doi bărbaţi în halat albastru sting ţigările şi se reped în incintă.
Singura temniţă pentru alienaţii din Moldova
“Grajduri” este o secţie a Spitalului Socola Iaşi şi îi adăposteşte pe cei care au săvârşit fapte penale fără a avea discernământ. Cele trei articole care-i trimit aici sunt 113 şi 114 din Codul Penal, precum şi Decretul 313 valabil tocmai din anii 70. Primul articol presupune tratament obligatoriu, “cu internare sau acasă “, al doilea impune tratament cu internare obligatorie, iar ultimul se referă la bolnavii care dau primele semne că ceva nu e în regulă şi sunt aduşi aici înainte de a comite vreo infracţiune.
În România nu mai există decât patru spitale-penitenciar: la Poiana Mare, Dr. Petru Groza, Şapoca şi Timişoara. Secţia de la “Grajduri”, care s-a mutat aici de la Răducăreni, în 1993, asigură asistenţă pentru 6 judeţe ale Moldovei. În perioada de “glorie”, “Grajduri” adăpostea 160 de bolnavi. Acum prin cele 6 pavilioane rătăcesc “doar” 126, majoritatea bărbaţi, îngrijiţi de 70 de cadre medicale. Toţi sunt examinaţi de o comisie care vine o dată la trei luni, prelungind sentinţa, omorând speranţa plecării şi înmulţind gândurile de evadare. Bolnavii sunt aşezaţi, în general, câte 4 sau 6 într-o cameră, după preferinţe, dar se au în vedere şi “avantajele terapeutice pe care le aduce, de exemplu, amestecarea unui schizofrenic cu un maniac sau un epileptic”, după ne-a spus doctorul Mihalache, responsabilul pavilioanelor „vedetă” III şi V. Toţi vor să ajungă în pavilionul I, care este paşaportul spre eliberare, cel cu numărul II fiind rezervat sexului frumos.
Înghiţitorul de linguri
“Atenţie, veţi veni la mine în vizită în pavilionul III. Sunt pacienţii cei mai periculoşi, aduşi de curând, nici nu-i cunoaştem încă prea bine…”, ne instruieşte din mers doctorul.
Curtea interioară e bine îngrijită, aceleaşi cauciucuri înflorate, aleile sunt măturate migălos, vedem şi primii bolnavi- doi imbecili cărând lăzi grele de mâncare. Se poticnesc într-una, au frunţile teşite, urechile malformate şi se uită insitent spre niciunde. Alţi patru pornesc la muncă, cu o căruţă. Ergoterapie, vindecarea prin muncă. Doctorul Mihalache foloseşte un fel de interfon, sau sistem de alarmă, şi din pavilionul III apare grăbit asistentul Daniel. De obicei, vizita începe din grupurile sanitare, constată că a fost spart un geam, „Nasol!”, fiindcă cioburile sunt principalele arme. Intrând în sala de mese, un infirmier roşcat se amuză, fiindcă din greşeală a omorât cu uşa un şoarece. Pacienţii sunt hrăniţi printr-un geam pătrat, nu există cuţite, nici furculiţe, doar linguri. Se întâmplă că un botoşănean înghiţea circa cinci linguri pe săptămână, le arunca printre gratii, în iarbă, şi le înfuleca afară. Într-o zi, pacientul n-a mai vrut să facă endoscopie. Tânjea după un spital mare, la oraş.
Printre gratiile uşilor vedem cefele bolnavilor, care se plimbă agitaţi prin odăi. “Sunteţi pregătiţi? Vom intra în prima cameră, cu adevărat cazurile cele mai grave.“ Unui infirmier i se încordează fălcile şi închide ochii, de parcă şi-ar ordona gândurile. Şi uşa camerei se închide încet, în urma noastră.
După viol, nu mai răspunde la nici un stimul
Cititorule, câteva precizări, vom avea de-a face cu o comunitate de oameni, bizară desigur, dar călăuzită de câteva reguli clare, în privinţa lor, toţi nebunii se comportă cam la fel. Mai întâi- ne spune asistenta Mirela- “trebuie să ai mereu un ochi în ceafă“, fiindcă pacienţii sunt imprevizibili. Doi: nu te ataşa prea mult de ei, nu da ţigări, fiindcă „mai rău le faci, pot chiar să plângă după tine, le e dor”. Şi, în sfârşit, nu insista asupra faptelor comise, evită “de ce?”-ul, sunt clipele acelea cu care ei trăiesc tot timpul, “se poate spune că s-au născut odată cu acea crimă“. Concluzia aparţine asistentei Silvia: “Când plec de-aici, văd lumea cu alţi ochi, îmi dau seama că lumea poate fi altfel.”
O odaie îngustă, patru paturi. Pe primul din dreapta stă Ioana, oligofren din Vaslui, în poziţia şezut. Stă aşa de câteva luni, cu degetele ca nişte ramuri noduroase încleştând genunchii, parcă ar aştepta pe cineva, de mult timp. Îşi bălăngăne trupul într-un ritm alert, ţine buzele strânse, colţurile gurii arcuite puternic în jos, ne dă senzaţia unei teribile violenţe, vii încă. Doctorul vorbeşte despre el fără jenă, de parcă ar fi vorba de o bucată de lut. “E complet autist, îl hrănim forţat, cu linguriţa. Nu răspunde la nici un stimul, are şi ulcer varicos…Pune mâna pe el, hai, nu te speria, încearcă să-i desfaci degetele!” Muşchii braţului sunt tari ca piatra, bolnavul îşi mişcă privirea şi mă priveşte fix în ochi. Prima mişcare inedită de câteva zile. Mă retrag speriat către uşă. “Da, e periculos, e şi gerontofil, a ajuns aici pentru perversiuni sexuale cu bunică-sa.” Peste o săptămână, l-am regăsit exact în aceeaşi poziţie.
În timp ce vorbeşte, ceilalţi bolnavi nici cu se întorc spre el. Au feţe alungite, chilugi, ochii înfundaţi în orbite. “Nea’ Ghindău, mata ce-ai făcut?” Un mic scandal c-un cetăţean, nu? L-ai înjunghiat?” Omul se porneşte deodată, de parcă şi-ar fi reluat argumentaţia întreruptă adineauri: “Vă spun, nu l-am înjunghiat, l-am înţepat doar, dacă-l înjunghiam…” Se întărâta singur, cu fiecare cuvânt spus. “Doar l-am înţepat, ţineţi minte, l-am înţepat, auziţi! “ Începe să ţipe. Ieşim, iar infirmierii intră calm în cameră, unul câte unul.
Povestea domnului “Cinşdoi“ şi a pedantului “Bine/Rău“
Te-ai gândit că poţi cunoaşte oamenii după fapta comisă, după câteva aitomatisme sau ticuri. Dar nu. Profilul, gura întredeschisă, privirea aceea curioasă, cu coada ochiului, degetele, forma capului, omoplaţii, toate vorbesc.
Antonel (Galaţi), oligofren. Fapta: crimă, mama. Nu mai aude voci. Albu N. Fapta: i-a tăiat capul şi minţile fratelui său, le-a bătut în cuie pe gard, scriindu-i şi un epitaf în versuri. Cel mai bun la şah din spital. Plutonier major din Bacău: a condus fără permis şi a avut un accident. E handicapat fizic, stă răsucit, cu faţa întoarsă spre uşă, ochii mari, curios. Necunoscut (Vaslui): tentativă de omor, eliberat, acasă a omorât copilul pe care soţia sa l-a făcut cu alt bărbat. Lăstun P. (epileptic). Crimă. Motivul: “N-a ţinut la glumă.”
În altă cameră, un pacient are doar o dambla: în fiecare zi face exact 52 de ture în jurul pavilionului. I se spune simplu: “Cinşdoi“. Alături, I. Aruştei, un schizofrenic pedant, care parcă îţi soarbe cuvintele: “E-o chestie interesantă, uitaţi-vă cum repetă: “Cum te simţi, bine?” Aruştei încuviinţează, ascultător: “Bine, bine…” “Îi rău, nu?” Bolnavul se strâmbă: “Rău, foarte rău…“
Cei mai mulţi au diaree. Ionică are o hernie. “Dă jos pantalonii!” O umflătură uriaşă, testicolele bătrânului sunt coborâte până aproape de genunchi. “Na, şi matale vrei la muncă, stai întins şi bagă hernia înapoi. Trebuie să-l trimitem cu salvarea la spital…Da’ n-avem salvare. Bagă, bă, hernia înapoi!”
eşim la aer. “Cinşdoi“ se apucase deja de treabă.
“La figurat nu sunt închis… “
Pe aici, zilele sunt la fel, şi, după spusele asistentei Mirela, asta le deranjează şi mai tare minţile. “Data trecută ma simţeam mai bine“, dar acea dată ultimă poate însemna şase luni sau chiar mai mult. Şi nu e de mirare că pe parcursul unei săptămâni întregi n-am observant mari schimbări în comportamentul lor. Oamenii îşi uită zilele aici, în inima pădurii, nu mai pot sau nu mai vor să ştie de trecerea anilor. Toţi vor un singur lucru: să plece acasă.
Un ţigănaş – minor, credem noi – nu-şi mai aminteşte de când stă aici. “Când te-ai născut?” Se întoarce greu, are picioarele firave înfipte în cizme mari, de gumă, tăiate pe jumătate. “Pe 8 decembrie.” “Anul?” 8 decembrie. “Anul?” “Nu ştiu.”
Camera model. Imediat ce se deschide uşa, Stelică din Solca se verticalizează, aşteptând întrebarea. Întrebarea nu întârzie: “Stelică, dă raportul camerei!” Stelică arată altfel: are ochii umezi buzele groase, dinţii laţi, cumpătat, numai că uneori râde fără nici un rost. Este epileptic. “În camera noastră avem un efectiv de 5 bolnavi. Ghiţă spune că vrea la muncă, da’ nu-l lăsaţi, îi slab. În ultimele trei luni s-au petrecut evenimente importante.” Pauză. “Ceva noutăţi?” “Toate-s vechi şi noi sunt toate. Toate se întâmplă în funcţie de necesităţile material şi spiritual. Iată, ascultăm radio. Eu mă dau mult pe lectură. N-am cu cine face o conversaţie. Iată, Vasile, e indifferent, are gol afectiv, stă şi se uită.”
Pe acelaşi rând de paturi mai stau: Mihai, nenăscut. Fapta: crimă. Motivul: “Televizorul e una dintre cauze“ . Nu a fost alcoholic. Mihai (Brodina): “Am luat o drujbă.“ Nu precizează scopul. Ionuţ, epileptic, indiferent. Desenează gloanţe, hărţi, răţoiul Donald, copie din reviste. Gică (epileptic), a avut un episode depresiv fiindcă l-a părăsit soţia.
Stelică poate fi şi trist. “Am patru prieteni, doi sunt din pavilionul V, ne întâlnim la rummy, în bibliotecă. Eu când observ indiferenţa celorlalţi devin şi eu indiferent, mă retrag în mine… La figurat nu sunt închis, doar la propriu.“
“O asistentă medicală trebuie protejată, eventual iubită, nicidecum omorâtă“
Din categoria intelectualilor mai fac parte: Berbecaru B. (clasa a XI-a, şi-a ucis mama, vrea să termine liceul şi, dacă învaţă bine, să dea la facultate), preotul Dorişteanu şi un ins cu 13 dioptrii la fiecare ochi. Cei mai mulţi pacienţi se izolează sub pături. Sunt înveliţi până peste cap, stau aşa zile întregi. În bibliotecă e linişte.
Bibliotecarul Neculai e îmbrăcat cu un halat cam larg, albastru, strâns legat, ceva mai sus de şolduri, cu un cordon matlasat. Are nările mari şi când ţi se adresează se uită pe pereţi, de parcă ar recita o poezie neînvăţată prea bine. Vorbele îi sunt sincopate, oficiale, fără bâlbe, accentuând în mod deosebit pe primele silabe. “Ne bucurăm, de oaspeţi. În biblioteca noastră, avem volume de toate genurile, aproximativ o mie: geografie, cărţi istorice, cărţi de aventuri, poliţiste. Dintre autori, enumerăm: Rebreanu, Creangă, Barbu Delavrancea. Cât timpul ne permite se joacă badmington, avem palate de tenis de masa, fileu, dar nu şi masa. Eu iubesc florile.“
E cuminte ca un elev de gimnaziu şi îmi imaginez alţi doi prieteni criminali jucând duois badminton cu fluturaşi. În incinta bibliotecii se află un surdomut imbecil la un calculator neperformant. Întotdeauna joacă la “cărămizi“ cu o dexteritate uimitoare. Alături, un prieten doar se uită.
Bibliotecarul subliniază într-o carte de Mihai Beniuc. Pe pereţi sunt înşirate decupaje dintr-un album, pe care “am avut dificultăţi în a le găsi“. La fereastră e un fel de latar, acoperit cu pânză roşie, lucioasă. Pe el se află o fotografie, sub care deţinuţii au scris câteva rânduri. Înţelegem despre cine e vorba. “E o asistentă medicală răposată, ţineam foarte mult la ea, vedeţi zgaiba asta la ochi, mi-am spart arcada şi ea personal m-a îngrijit…“ Tace. Apoi ne spune, fără patimă, rece, pe un ton la fel de official, câteva vorbe în care ni se pare că e adunată toată ura, toată iubirea, toată înţelepciunea micii lumi din pustietăţile pădurii: “O asistentă medicală trebuie protejată, eventual iubită, nicidecum omorâtă.“ Sub fotografie e cartea preferată, cea mai citită, a tuturor. Titlul este “Nu te lăsa“.
“N-am mai mâncat de 12 ani“
“Moş Beşică de la Chiatra“ e singurul din spital care nu mai vrea să plece acasă, fiindcă nu mai are pe nimeni. Nici doctorii n-au de ce să-l mai ţină, e la 113 şi are un regim mai liber decât ceilalţi, dar mai bea. Va fi înmormântat aici, la Grajduri.
Mascota pavilionului V e un moşneag din Piatra Neamţ, pe care doctorul exemplifică firesc: “Iată un imbecil“. Poartă o bască tip legiunea străină, cu un canaf roşu în faţă, e absolut lipsir de orice raţiune. Apatic, Explică: “L-am bătut pe tata cu parul peste cap şi l-am înmormântat, deh, sunt un debil mintal, n-am mai mâncat de 12 ani.” Ciobanu P., veteran la Grajduri, 9 ani de detenţie în spitalul-penitenciar. Fapta: găleată în cap aplicată unei băbuţe, eliberat temporar. La cârciuma din sat, a rămas fără bani şi i-a cerut mamei sale. Mama l-a refuzat şi pentru aceasta a ucis-o. Când vin oaspeţi se ridică în picioare la marginea patului, milităreşte, în poziţie regulamentară. E amuzant că genunchii îi sunt îndoiţi, turul pantalonilor căzut, dar bătrânul e ţanţoş. L-au filmat la ProTV, a spus, ca toţi ceilalţi, că totul e bine, numai că e o singură problem, foarte gravă: “Nu ne dau ardei iuţi.“ A doua zi a primit jumătate de pungă.
“Caut bărbat ideal, ofer toată persoana mea“
Pavilionul II e rezervat femeilor. Diagnostic: “Sunt mai isterice, din cauza lipsei activităţii sexuale.“ Înainte de uciderea asistentei, barbaţii şi femeile se întâlneau la muncă, se iubeau uneori, ba unii se mai şi căsătoreau, fiind lăsaţi să trăiască împreună. Acum mai sunt “doar câteva sarcini nedorite, care se întâmplă tot la ergoterapie.”
Isac M. Iese speriată de sub cuvertură: “Sunteţi de la ziar? Mă puteti ajuta?“ Părul i-e ridicat în cap, aproape la verticală, ochii larg deschişi: “Caut neapărat să mă căsătoresc! Caut persoana ideală. Intelectual modest, cu maşină şi bani.“ Ce puteţi oferi? “Persoana mea“ O disperare bolnăvicioasă o aţâţă. “Spuneţi, mă puteţi ajuta?“ Răspundem că da. Greşeală, ne va urmări mereu, prin tot pavilionul, cerând amănunte picante. Cocuţa şi-a aruncat copilul de opt ani de la etajul nouă pe motive religioase, şi nu dă interviuri. Locuieşte singură în camera şi este extreme de violentă.
Atât de aproape, în pavilionul V, stă un violator silfitic în serie, maniac delirant din Vaslui. Trup masiv, îmbrăcat în “bermude“, cămaşă în carouri, tuns periuţă, păr gri. Sub mustaţa neagră, groasă, se văd dinţii mici, deşi, apropiaţi de gingie, salivează mult şi rânjeşte. A doua zi l-am regăsit privind tâmp gimnaste apetisante, la micul lui televizor. Sport.
Animalele au început să mişte în tablouri
Călugărul Dorişteanu vine de la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. Se duce cu însoţitor la biserica din sat, nu pierde nici un hram împărătesc. Fapta: “La o cârciumă, i-am tras un cap în gură, fiindcă a luat în deşert numele Domnului, şi i-am scos doi dinţi. Citesc Biblia, Ceaslovul, uitaţi, pe toate le am aici.“
Cezar, creştin penticostal, îmbrăcat în trening roşu cu manşete strâmbe, din supraelastic. “Mi-am omorât copilul fiindcă sunt adeptul unei religii. Am venit acasă fără să beau şi mi-am văzut copilul drept diavol. Auzeam voci care-mi spuneau să scot totul din casă, am început să scot boii, vacile din grajduri. Animalele au început să mişte în tablouri, copilul nu-l vedeam cu coarne, era la fel, dar vocile-mi spuneau să-l ucid. Ucide-l! Ucide-l!“
După câteva zile, călugărul Dorişteanu nu mai citeşte ceaslovul, ci o hartă feroviară. E mare ca un taur, capul lat, părul negru, cu o cărare amuzantă, pe o parte. Are ochelarii legaţi cu aţă şi un jerseu de lână, împletit grosolan. “Dacă, Doamne freşte, mă prinde Crăciunul aici, mă duc o dată jos, la biserică, cu însoţitor. Nimic nu-i mai frumos decât Crăciunul. “
“Duceţi-vă, de-acum sunt obosit“
Doctorul deschide larg uşile unui dulap şi ne arată un teanc gros de dosare: “Iată la câţi le-am dat drumul acasă din 1987“. Vreo 200. În voce i se simte mândria şi optimismul că pentru ei se poate face ceva. Poate noi, teama de a ieşi în libertate parcă a crescut puţin. Asistenta pavilionului I, Mirela, trage adânc dintr-o ţigară Winchester, şi îndreptând-o spre noi spune încet: “Eu sunt în mijlocul lor de la 18 ani şi totuşi, cei mai periculoşi sunt dincolo, în libertate. Într-o zi, câte unul, vor ajunge aici. “
Marcel Gîză însă, n-are nevoie de nimic, e vindecat, mântuit pe de-a-ntregul. Acum 5 ani era într-o salvare care trebuia să-l ducă la un spital obişnuit, iar infirmierii l-au întrebat cu cine ţine. “Eu am spus cu Steaua. Noi cu Dinamo şi de aceea am ajuns aici.“ Marcel nu clipeşte niciodată. Are ochii căscaţi, fruntea bombată – “Vedeţi astea două umflături de pe frunte. Sunt de la atâta învăţătură.“ – peste care poartă un fes roşu, de bumbac. Trupul îi e foarte firav, emană însă o gingăşie combinată cu aroganţă faţă de toţi ceilalţi bolnavi, care nu ar putea nicicum să-l înţeleagă vreodată. Este DJ international, poate da oricând discotecă, “dar şi poet fiindcă sunt la curent cu muzica de pe toate meridianele globului“. Are 60 de facultăţi. Vorbele sale cad ca nişte tunete, apocaliptic, prevestind un necaz mare. “Eu sunt aici piesa de bază, care trebuie omorâtă, spuneţi lumii că doctorii ăştia sunt nişte criminali, de 5 ani vor să mă omoare, dar nu pot, fiindcă eu sunt Duhul Sfânt. Mi-au luat şi banii, 600.000, ne dau doar oase, acu’ mi-au tăiat şi curentul electric! În loc de 45 de picături pe zi de Haloperidon, îmi toarnă cu sticla. Doctorul ăsta Mihalache – da, ăsta pe care-l vedeţi! – e un om rău, e gelos, vrea o fată de pe aici, o asistentă pe care o iubesc eu“ . Se înfierbântă întruna, apropiindu-se de noi: “Sunt prinţul acestei lumi, spuneţi lumii că Duhul Sfânt se află în spitalul de la Grajduri!“ Doctorul simte pericolul şi ţipă: “ Stai jos!“ Duhul Sfânt râde sadic: “Ai vrea să-mi tragi un cap în gură, nu? Nu stau jos, nu vreau să stau! “ Apoi se linişteşte brusc: “Să vă arăt cartea mea de vizită“. Deschide noptiera şi scoate o pungă de plastic, în care sunt stivuite poze, versuri vechi, tăieturi de ziare, două reviste Bravo. O iconiţă cu Isus Hristos: “Uite-o! Aşa voi arăta eu peste 30 de ani, sunt foarte frumos, cu plete. Am credinţă mai multă decât ar trebui, sunt mai mare decât Isus! Stăpânul Slavei îmi transmite aici, ce să fac. Am fost în Rai şi Iad, am toate experienţele acestei lumi, vă pot zice nişte chestii inexplicabile… “
Fapta? “Mi-am omorât tatăl“.
Apoi începe să recite din memorie o poezie, cu voce joasă. Se cheamă “De ce şi pentru ce?” “De ce ai astupat mormântul groparule nemernic, /De ce ţi-ai trădat jurământul când ai ajuns cucernic, / De ce ai lăsat valul negru, roşu acoperit şi chiar pe faţă, /Trebuie ca toată lumea să o vadă/ să ştie c-a murit Fecioara… “ Fascicole aspre de lumină se joacă pe faţa poetului nebun, lângă el un absent priveşte un punct fix, fără să asculte, mai încolo un ins fără ambii cristalini se întoarce spre soare să ghicească contururi. Lângă uşă, Petrică Ciobanu, cu genunchii plecaţi, a rămas aşa în poziţie regulamentară. Şi versurile curg, curg fără noimă, din ce în ce mai încet. “Mi-a spus ea mie într-o noapte/Că e a treia dintre toate/Prima era Dumnezeu /A doua Stephanie prinţesa/ Şi-a treia sunt chiar eu, Vanessa.“ Tăcerea ustură. Şi vorba Duhului Sfânt vine şoptit, ca ceva parcă de mult ştiut. “Dumnezeu nu e bărbat, e femeie, ne-a înşelat pe toţi să credem că e barbat, dar e femeie! Toată învăţătura mea mi-a folosit doar pentru asta. Acum duceţi-vă, sunt obosit.“