Cătălin Gomboş este câştigătorul din 2008 al secţiunii Politică Externă şi Afaceri Europene, cu articolul intitulat „Dincolo de concertină: cea mai grea misiune a militarilor români din Irak„, articol publicat de HotNews.ro.
“Mulţumesc pentru articolul pe care l-aţi scris. Aşa am înţeles mai bine cu se ocupă soţul meu acolo, în Irak”.
Acest comentariu la “Dincolo de concertină”, postat de o utilizatoare anonimă, este unul dintre cele mai încurajatoare pe care le-am primit de-a lungul carierei mele.
Deşi este scris într-o zonă de război, “Dincolo de concertină” nu are nimic din acţiunea, adrenalina, pericolul, tragedia care răzbat din atâtea mii de materiale ale unor colegi de-ai mei care s-au aflat în linia întâi; nimeni nu trage, nimic nu explodează, nu sunt morţi şi răniţi.
În “Dincolo de concertină” nu se întâmplă nimic. Un pluton al armatei române execută o misiune obişnuită, asigurând paza unui pod timp de 48 de ore. În anii pe care armata română i-a petrecut în Irak şi Afghanistan, pe nimeni, în afară de familii, nu prea interesa ce făceau militarii acolo, rutina patrulelor, a misiunilor de pază şi de escortă, căldura insuportabilă, deşertul, furtunile de nisip, corturile, scorpionii, chiar şi atacurile cu rachetă despre care se auzea destul de rar pentru că niciun militar nu dorea să îi îngrijoreze pe cei de acasă. Doar când se întâmpla câte o tragedie sau când vreun politician se hotăra să facă o plimbare până într-una dintre baze mai prindeau prima pagină știri cu militarii români din Irak și Afghanistan.
Cea mai intensă perioadă de corespondent am avut-o în 2003 – 2004, la Baghdad. Chiar şi atunci, însă, după fluxul zilnic de relatări zilnice despre atentate, asasinate, statistici cu morţi şi răniţi, procesul politic, greutăţile vieţii într-o ţară aflată în război şi cu infrastructura la pământ, când am revenit rămăseseră doar câteva poveşti pe care le spuneam prietenilor la o bere; pe o parte le-am scris şi mi-au fost publicate ulterior de Hotnews. Aceste istorioare au ajuns, destul de repede, să mă obosească şi pe mine; până la urmă, cât să povesteşti? Cât să vorbeşti despre întâmplări şi oameni care, poate, nu le spun mare lucru celorlalţi? Irakul are ceva inefabil, pe care nu poţi să îl explici dar îl regăseşti imediat atunci când te întâlneşti cu prieteni alături de care ai fost acolo. Chiar şi când nu se întâmplă nimic, locul, experienţa, rutina, riscurile zilnice lasă o amprentă pe care nu prea poţi să o explici acasă. Există poveşti chiar şi acolo unde, aparent, nu ar fi nimic de povestit; problema este că nu prea ai cui să le spui.
De aceea am fost încântat – dar şi un pic surprins – atunci când juriul Freedom House a premiat reportajele mele. Îmi închipuiam că astfel de poveşti nu prea au cu ce să le atragă atenţia celor care nu sunt direct, sau indirect, implicaţi; Freedom House mi-a arătat, însă, că Irakul nu este doar un colţ de lume, că eforturile militarilor români de acolo şi greutăţile irakienilor contează, chiar şi atunci când nu explodează nimic.
Dincolo de concertină: cea mai grea misiune a militarilor români din Irak
Catalin GOMBOS, Hotnews.ro, 14 aprilie 2008
Locotenentul Paul Curt ma întreabă dacă nu vreau sa merg cu el până la posturile de pază de la celălalt capăt al podului. Îl refuz, însă nu îi mai spun şi motivul pentru care o fac: sunt atât de obosit încât am senzaţia că totul se învârte în jurul meu. Cred, însă, că acest lucru este evident pentru oricine îmi vede ochii.
Dupa ce pleacă, ma aşez câteva minute pe un scaun şi privesc către podul civil, păzit de poliţia locală şi folosit de irakieni.
Lângă pod este oprit un camion al cărui şofer a preferat să doarmă acolo decât să rişte să se aventureze noaptea pe drumurile Irakului. Deocamdată este linişte, însă imediat ce se va lumina or să înceapă să treacă maşini şi camioane.
Podul peste Eufrat
Este 5 dimineata şi tocmai am intrat din nou în post; sper că este pentru ultima oară înainte de întoarcerea la bază.
De două zile mă aflu cu plutonul doi, compania a doua a batalionului 151 infanterie, la un pod strategic peste Eufrat.
Paza acestuia reprezintă una dintre cele mai importante misiuni ale militarilor români din Irak; este şi cea mai solicitantă fizic.
În mod normal durează 48 de ore, dar poate fi prelungită cu alte 24 sau chiar şi 48. Programul e dur: câteva ore de post, urmate de veghe, apoi de câteva ore de somn, iar ciclul se reia la fiecare 12 ore.
Mi s-a spus că, atunci când militarii au aflat ca intenţionez să îi insotesc şi să fac programul complet al uneia dintre grupe, unul dintre ei a întrebat dacă nu sunt cumva masochist. Abia acum îl inţeleg.
În ultimele două zile nu am reuşit să dorm decât vreo 6 ore.
Pe deasupra, mi se par din ce în ce mai greu de suportat cele 10 kilograme ale căştii şi vestei antiglonţ. De când am plecat din bază le-am purtat, în total, vreo 15 ore şi abia aştept să ajung înapoi şi să le arunc într-un colţ al camerei.
Impart câteva fructe cu militarii de la postul în care ma aflu. Încet-încet, în timp ce stăm de vorbă, încep parcă să îmi mai revin.
Deja se crapă de zi. Vântul bate destul de tare, lucru care m-ar fi bucurat ieri, pentru că alungă musculiţele; acum, însă, nu prea îmi convine întrucat ridica şi praful, iar dacă avem furtună de nisip este posibil să mai rămânem o zi.
Pe Eufrat, nu departe de pod, un pescar îşi verifică plasele. Sunt goale. L-am mai vazut, în acelaşi loc, şi azi-noapte, însă nici atunci nu a prins nimic.
Chiar in faţa postului de observare planează un shikra, un gen de şoim pitic. Ceva mai încolo, pe câmp, începe să dea semne de trezire la viaţă turma de cămile a şeicului unui sat din apropiere.
Pe podul civil, la vreo sută de metri de cel pe care ne aflăm, apar primele camioane.
Sărăcie şi antene parabolice
Misiunea a început cu câteva ore înainte ca primii militari ai plutonului să îşi ia în primire posturile. Pe platoul din tabăra românească din Talil, întregul pluton este adunat în cerc, în faţa transportoarelor blindate.
Deşi au făcut o pregătire în ziua precedentă, comandantul plutonului, locotenentul Paul Curt, le reaminteşte militarilor ce au de facut: locul fiecărui transportor in coloană, punctele principale de pe traseu, cât de mult au voie sa iasă in afara blindatului cei care sunt în punctele de observare.
Apare şi preotul batalionului, locotenentul Adrian Morţun.
Indiferent de oră este intotdeauna prezent atunci când se pleacă în misiune. Toţi cei din jur sunt solemni.
Mai mulţi militari mi-au spus că momentul rugăciunii este unul dintre cele mai tensionate, pentru că atunci se gândesc că s-ar putea întampla ceva. După aceea uită şi se concentrează asupra misiunii.
Tensiunea nu dispare complet, însă îşi dau seama de acest lucru doar la intoarcere, când rasuflă uşuraţi odată cu vederea zigguratului şi a primelor puncte de paza prietene.
Parintele Morţun începe cu „Tatăl nostru” şi încheie trecând pe la fiecare pentru a ne mirui şi a ne binecuvânta. Imediat ce termină, locotenentul ordonă îmbarcarea şi în mai puţin de cinci minute coloana de taburi se pune în mişcare.
Până la pod sunt doar câteva zeci de kilometri şi, pe autostradă, am putea ajunge în mai puţin de o oră, însă imediat ce ieşim din baza coloana o coteşte pe un drum din deşert.
A plouat de curând şi peste tot sunt smocuri de iarbă şi bălţi. Medicul batalionului, maiorul George Nicolaescu, mi-a spus că sunt un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor. Cum începe să bată soarele, apa se evaporă iar bacteriile se amestecă cu praful pe care il respirăm.
Din loc în loc, văd câte un cort de beduini; departe în spatele lor, se poate observa o coloana enormă, formată din sute de tiruri albe care merg către nord.
Caporalul Mihai Nastasiu îmi arată un iepure sălbatic care aleargă speriat de zgomotul transportoarelor.
Încep să apara câmpuri cultivate şi case. Sunt sărăcăcioase, făcute din lut, însă pe fiecare este cel puţin o antenă parabolică. Două femei, acoperite de abaya, lucrează pe câmp. Ceva mai încolo o a treia, cu un copil în braţe, priveşte de lângă o curte coloana românească; îi fac cu mâna şi îmi răspunde.
Din curţile caselor încep să iasă copii, care aleargă către noi făcându-ne semne să le aruncăm apă şi mâncare. Militarii le arată ultimul transportor; înainte de a pleca în misiune, s-a hotărât că doar de acolo să se arunce pachete care să fie luate doar după ce trecem, pentru a se evita riscul unui accident.
Brusc, intreaga coloana se opreşte. Cei din primul tab au vazut ceva care ar putea să semnaleze prezenţa unei mine artizanale.
Un copil mai mărisor, de vreo 12 ani, îmbrăcat cu o dijdasa cenuşie ne face semn că totul este în regula şi putem merge mai departe liniştiţi; după ce militarii se asigura că, într-adevăr, este aşa ne continuăm drumul. Zece minute mai târziu, suntem la pod.
In spatele concertinei: caini, miros de hoit si ciorba
Schimbul cu plutonul pe care îl găsim acolo se face rapid. Pe la 9 dimineata, la pod a rămas doar plutonul doi. Grupa a doua, al cărei program îl voi face eu, va intra în post doar peste 8 ore, aşa că am tot timpul să mă acomodez cu împrejurimile.
Militarii sunt campaţi la unul din picioarele podului, în câteva corimece protejate de hesko bastioane. Perimetrul de siguranţă este înconjurat de o concertină de sârmă ghimpată care ajunge până la malul Eufratului; de partea cealaltă a râului, dar destul de departe, este una dintre cele mai ciudate moschei pe care le-am văzut vreodata: o cladire pătrată din cărămidă arsă, acoperită de o cupolă albastră, a fost lipită de o sală lungă făcută din stuf, identică cu diwaniile arabilor din mlaştini.
Sunt incredibil de mulţi câini. Ultima oara când au fost numaraţi au ieşit 60, cu tot cu pui.
O parte dintre căţele sunt gestante, aşa că în curând numărul va creşte. Peste tot sunt găuri pe care şi le-au săpat în pămant sau pe sub corimece, pentru a se ascunde de soare.
Sunt murdari, jigăriţi şi infestaţi de păduchi. Incă nu s-a semnalat rabie aici la pod, dar americanii au avertizat că acest lucru se poate întâmpla oricând, îmi spune asistentul sanitar care ne însoţeşte, plutonierul major Dumitru Velciuc. Peste câteva săptămâni o să apară şi musculiţele de nisip şi o dată cu ele riscul leishmaniei, pe care câinii o poartă şi musculiţele o transmit oamenilor.
În urmă cu o lună-două, irakienii au încercat să îi otrăvească, însă acest lucru a creat o nouă problemă: o parte dintre câinii otrăviţi au murit în găuri sau sub corimece şi putrezesc acolo; cum bate un pic vântul, aduce miros de hoit care, pe măsură ce se va încălzi, va deveni din ce în ce mai puternic. Cangile nu ajung până acolo unde s-au vârât; ar trebui aduse macarale şi ridicate corimecele pentru a putea fi curăţat tot ceea ce se află sub ele.
Doctorul Nicolaescu s-a gandit la o solutie mai puţin radicală decât otrăvirea: fiecare pluton ar trebui să captureze câţiva atunci când îi vine rândul la post şi să îi ducă de acolo. Nimeni nu vrea, însă, să fie duşi toţi: câinii s-au obişnuit cu românii şi de fiecare dată când se apropie un străin încep să latre, fiind un element de siguranţă în plus.
Ne trecem timpul jucând table, uitându-ne la un televizor care prinde canale din România, sau povestind.
Caporalul Cristian Pintilie, un munte de om pe care colegii îl striga „Mami” sau „Mamaia” vorbeste despre fiul său în varstă de 7 luni şi despre casa în care s-a mutat cu puţin înainte de a veni în Irak.
Plutonierul Viorel Pintilie, sau Pif – nu are nici o legătură cu Mami – care bate teatrele de operaţii de mai bine de 10 ani, ne spune cum era în Angola in anii ’90.
Pif este şi unul dintre specialiştii în ciorbă ai plutonului. Din te miri ce, câteva legume aduse din tabără, carne găsită prin raţii, face, pe un reşou, într-un colţ al cortului denumit, pompos, „sala de mese”, nişte borşuri delicioase, care dispar imediat, înainte de a apuca să se răcească.
Alternativa la ciorbele facute de Pif şi de ceilalţi militari care se pricep la aşa ceva sunt mâncarea adusă din tabără, reîncălzită la cuptorul cu microunde, sau raţiile americane – MRE, meal ready to eat – care au termen de valabilitate de 200 de ani; militarii spun, în glumă, că aceia care le mănâncă vor fi ei înşişi atât de bine conservaţi încât, în viitor, cei care le vor găsi corpurile vor crede ca sunt moaşte de sfinţi.
Musculiţe, camioane şi rock
Doar a doua zi învăţ că orele destinate somnului nu trebuie pierdute cu alte lucruri.
Cum se termină veghea, facem un duş rapid, după care ne strecurăm în dormitor făcând cât mai puţin zgomot posibil, pentru că întotdeauna dorm militari care nu sunt de gardă.
Ne trezim cu 20-30 de minute înainte de a se intra în post. Scuturăm bine bocancii ca să ne asigurăm că nu s-a strecurat vreun scorpion în ei. Încă nu este sezonul lor, dar militarii din plutonul pe care l-am schimbat au găsit deja unul la un post de observare, aşa că este mai bine să fim prudenţi.
Ziua, când nu bate vântul, pe pod sunt mii de musculiţe. Hainele au fost tratate cu insecticid, militarii au primit sprayuri şi creme pentru a-şi da pe mâini, însă toate acestea nu ţin musuculiţele la distanţă, cel mult le împiedică să ciupească. Singura soluţie este să te acoperi complet, cu mănuşi, cagulă sau eşarfă sub cască şi ochelari de protecţie peste.
Podul este folosit de convoaie ale Coaliţiei, formate uneori din sute de camioane şi cisterne şi escortate de armata americană.
Multe dintre camioanele care vin dinspre Baghdad au pe parbrize urme de gloanţe, iar unele transportă vehicule militare avariate în exploziile minelor artizanale.
Când trec noaptea, americanii aruncă rachete de semnalizare şi deseori din difuzoarele de pe maşini se aude, tare, muzică rock.
Am cunoscut în bază câţiva dintre militarii care asigură paza convoaielor: douăzeci şi un pic de ani, unii, alţii nici măcar vârsta la care li s-ar permite să cumpere alcool in State, mulţi dintre ei aflaţi la prima misiune într-un teatru de operaţii.
„Mă, oare de ce majoritatea ăstora din armata americană ascultă rock?”, mă întreabă locotenenul Curt dupa ce un astfel de convoi trece pe lângă noi.
Nu ştiu ce să-i răspund. Atât mie cât şi lui ne place rockul, însă irakienii nu prea îl gustă şi mi se pare un pic ostentativ să treci aşa, mai ales că şi simpla prezenţă a convoaielor nu prea este privită cu ochi buni de civili.
Îmi amintesc că, într-un reportaj pe care l-am văzut în 2003, imediat dupa invazie, tot rock ascultau şi militarii dintr-unul din tancurile care se îndreptau spre Baghdad. Nu ştiu dacă ei au fost cei care, pe 8 aprilie 2003 au deschis focul împotriva hotelului Palestine din Baghdad, ucigând doi dintre jurnaliştii cazaţi acolo, însă sunt sigur că şi cei care au tras erau la fel de tineri. Joaca de-a razboiul poate avea, uneori, consecinţe tragice.
Dincolo de concertină: Bordel, camile si merengue
Perimetrul exterior al podului este asigurat de armata irakiana şi câţiva dintre militari mai vin pe la posturile românilor să ceară apă şi MRE-uri.
În ultimii 14 ani am întâlnit o mulţime de soldaţi şi ofiţeri irakieni, atât din armata lui Saddam, cât şi din noua armată antrenată de forţele Coaliţiei, însă niciodată nu am văzut figuri atât de brutale ca ale celor de la pod.
Ziua apar lângă concertina de la piciorul podului şi vânează, cu praştia, porumbei. Seara se schimbă în haine civile şi se plimbă între cele două posturi pe care le au. Militarii romani i-au văzut, în câteva rânduri, băuţi, sau i-au auzit încăierându-se.
Uneori, irakienii coboară la o casă de lut din apropierea podului unde se pare că e un bordel. Femeile care locuiesc acolo ies doar îmbrăcate cu abaya, ca nişte bune musulmance, dar în faţa casei opresc seara prea multe maşini din care coboară bărbaţi.
Unul dintre români îmi povesteşte că a văzut de multe ori militari irakieni ducând în tufişuri o copilă care „nu pare să aibă mai mult de 13 ani, că a mai venit şi pe la noi cu frati-său mai mic, să ceară de mâncare, dar o fi mai mare, poate, că ştii cum sunt astea, mai puţin dezvoltate”.
Tot ceea ce se întâmplă dincolo de concertină e treaba armatei şi a poliţiei irakiene; din posturile lor de observare, românii sunt doar martori ai vieţii din jurul podului.
„În fiecare dimineaţă văd copii care se duc la şcoală, văd oameni care…” îmi spune caporalul Florin Feraru, iar caporalul Radu Uric continuă ideea „vor să muncească, vor să reconstruiască casele, cultura”.
„Şi altceva ce mai vedeţi din posturi?”
„Mult haos”, răspunde sec caporalul Uric. „Este pustiu şi lume săracă”, adaugă caporalul Cristian Pintilie.
Doi copii, în drum spre şcoală, apar lângă concertina din apropierea postului în care mă aflu pentru a cere mâncare. „Merengue!” le strigă soldatul Adrian Cărăuşu.
Copiii încep să danseze în timp ce caporalul Feraru se apropie de ei cu câteva MRE-uri. Le desfac imediat ce le primesc şi aleg o parte din plicurile din ele, iar pe restul le aruncă; deja ştiu ce anume le place din MRE-uri.
Este bine ca relaţia cu irakienii să fie cât mai prietenoasă, pentru ca ei sunt primii care îşi dau seama dacă în zonă se întâmplă ceva anormal.
Riscuri sunt destule: atac sinucigaş cu o maşină capcană, foc indirect cu mortiere sau rachete, atac dinspre râu, pe bărci.
Cele două zile de post se încheie însă fără să avem nici măcar o alarmă. Ne întoarcem la bază pe autostrada.
Unul dintre transportoare a pierdut uleiul de la servo-direcţie, aşa că se merge destul de încet; camioanele şi maşinile care vin din spate nu ne depăşesc, însă, decât atunci când găsesc o spărtură care le permite să intre pe contrasens. Coborâm din taburi, în baza, la 51 de ore dupa ce plecasem.
Pentru mine podul a fost doar o experienţă: am vrut să văd cum este cea mai grea misiune a militarilor români din Irak.
Chiar la ora la care scriu, însă, plutonul 2 se află la pod pentru alte 48 de ore.
Un alt articol cu care Cătălin GOMBOS s-a inscris la concursul Tânărul Jurnalist al Anului este o corespondenta din Irak intitulata:
Mister, water, mister!
Atunci se credea ca este vorba doar de o problema temporara, care va fi rezolvata la scurt timp dupa incheierea operatiunilor militare majore. Safwan, Hay Tariq, Al Harub si Muhammad al Manjed sunt patru dintre localitatile irakiene pe care le-am vizitat in ultimii cinci ani. Fiecare are propria poveste; ceea ce le uneste, peste ani si dincolo de distante, este aceeasi problema: lipsa apei.
Statie de filtrare romaneasca
Martie, 2008. “Poate facem o ceremonie mai mare”, spune capitanul Dan Crisan atunci cand am discutat prima oara despre deplasarea in Muhammad al Manjed. „Vin si cei de la PRT [Provincial Reconstruction Team]; as vrea sa marcam momentul, band cu totii cate un pahar cu apa.”
Cand ajungem in micul sat aflat la granita dintre desert si valea Eufratului, capitanul Crisan este singurul care bea apa. Sunt semnale ca situatia de securitate este pe cale de a se deteriora, asa ca PRT-ul a ales sa nu mai vina si, din aceleasi motive, nu au mai fost anuntati nici cei din Nassiriya.
Comandantul batalionului 151 infanterie, locotenent-colonelul Dan Cislariu, descrie riscurile: “Amplasarea pe principalele rute de comunicatii de DEI-uri [Dispozitive explozive improvizate] sau EFP-uri [Explosively Formed Penetrator], de asemenea, riscul, dar mai putin in afara bazei, este cel legat de focul indirect asupra patrulelor noastre si, de ceva zile, avem informatii ca este posibil si focul direct asupra patrulelor noastre”.
Apa are un gust usor salciu, pentru ca rezervoarele au stat in soare, insa este buna, ne asigura capitanul Crisan. Unul dintre militari il intreaba, in gluma, daca si-a facut testamentul.
Statia de filtrare a apei care este inaugurata astazi este cel mai recent proiect CIMIC (Colaborare militara – civila) finalizat de romani; lucrarile au fost demarate cu cateva luni in urma, cand in teatru inca se afla batalionul 32 infanterie.
La prima vedere, statia de filtrare nu prea impresioneaza. Intr-un gen de cusca de sarma, inchisa cu lacat, se afla instalatia care isi trage, printr-o teava, apa din canalul care curge prin apropiere; dupa prelucrare, apa este transportata, printr-o alta teava, in trei rezervoare de plastic, prevazute cu robinete, la care are acces toata lumea, intrucat sunt in afara “custii”.
Pentru cele 50 – 60 de familii care traiesc in sat este, insa, o adevarata mana cereasca. Apa din canalele Eufratului nu poate fi bauta, pentru ca este sarata; este buna doar pentru irigatii. Ma intreb care a fost sursa de apa a oamenilor pana acum, intrucat, dupa aspectul dezolant al satului, este evident ca nu isi permit sa cumpere apa la sticla.
Statia de filtrare nu rezolva decat una dintre probleme. Seicul satului, Abu Ali al Manjed, imi spune ca ar mai fi nevoie si de o scoala si o clinica medicala.
Abu Ali ne invita in sala de oaspeti, o cladire cu aspect saracacios care parca sta sa cada. Intr-un colt sunt intinse pe jos cateva musamale, pe care seicul si oamenii sai incep sa puna platouri cu mancare: kuzi, miel cu orez gatit cu sofran, mazguf, peste dulce de Eufrat facut pe tepuse infipte in jurul jarului, legume, verdeata, fructe proaspete si curmale.
Pe verdeata se vad inca picaturi de apa; nu stiu daca a fost spalata in apa filtrata de instalatie. Ritualul este cel obisnuit: mai intai mananca oaspetii si seicul. Cativa copii asteapta pe margine si se uita cu pofta la platouri. Un barbat intra, scuzandu-se, cu telefonul in mana; fratele lui Abu Ali, si el seic, dar in alt sat, nu este lasat sa treaca de dispozitivul de securitate format de blindatele romanesti; un ofiter le spune prin statie militarilor sa permita accesul.
Dupa cateva minute, apare fratele lui Abu Ali. Da mana cu ofiterii romani, insa nu se aseaza la masa, ci asteapta, in picioare, sa terminam. Prin intermediul translatorului, ii spune locotenent-colonelului Cislariu ca ar vrea, cat mai curand, sa ofere si el un pranz in satul lui.
Ar fi, probabil, nepoliticos sa se apuce sa vorbeasca aici, in Muhammad al Manjid, despre problemele oamenilor sai, iar un pranz i-ar oferi prilejul pe care il cauta. Unul cate unul, ne ridicam de la masa; ceilalti ne iau imediat locurile si – mai ales copiii – incep sa manance direct din platouri, cu mana.
Convoiul de blindate se pune in miscare. Inaugurarea statiei de filtrare a fost doar o parte a misiunii de astazi; militarii executa, in acelasi timp, si o patrula. Intram pe un drum de praf, in desert. Prin periscopul blindatului vad o succesiune de movilite de pamant si tufisuri.
Fiecare ar putea ascunde o mina artizanala sau un EFP, cea mai terifianta arma folosita in prezent de insurgenti, intrucat este conceputa sa strapunga blindajul. Stiu ca pot fi mascate atat de bine, incat eu le-as observa cu greu si daca as sta pe loc. Mi se pare imposibil ca cineva sa o faca in timp ce TAB-ul se deplaseaza cu cateva zeci de kilometri la ora.
Brusc, coloana se opreste. Militarilor din primul transportor li s-a parut ca vad ceva. Se dovedeste a fi o alarma falsa, asa ca, dupa un timp, pornim din nou.
Seara il intreb pe capitanul Crisan de ce sunt atat de importante proiectele legate de apa. “Am sa va spun foarte simplu. In toate patrulele pe care le executam noi, la contactul cu populatia civila, in special la contactul cu cei micuti, ei au invatat foarte bine sa ceara un singur lucru, extrem de edificator: Mister, water. Toata lumea cere apa. Este principala durere.”
Vorbele capitanului imi amintesc ca si in 2006, cand am iesit pentru prima oara in patrule ale armatei romane, vedeam prin periscop copii alergand dupa TAB-uri si cerand apa.
2003 – Criza de apa in plin razboi
Martie, 2003. Trei camioane ale Semilunei Rosii kuwaitiene trec granita cu Irakul si intra in Safwan, un sat cu cateva mii de locuitori. Imediat cum opresc, sute de oameni se inghesuie in jurul lor. Kuwatienii ar fi vrut sa dea ajutoarele organizat, insa putinii militari care escorteaza convoiul nu pot stapani multimea care se inghesuie in jurul remorcilor; lazile sunt date la intamplare, iar unele chiar sunt aruncate din camioanele in miscare.
Pe irakieni nu ii intereseaza atat alimentele, cat si apa, la care nu au mai avut acces de cand a inceput invazia terestra. Nu departe de Safwan, la Basra, se mai dau lupte intre fedaini si armata britanica, iar americanii nu au ajuns inca la Baghdad, asa ca nu se stie cat va mai continua situatia.
Desi se bat pe apa aruncata din camioane, irakienii nu par a fi prea bucurosi de oaspeti. Cativa striga, ostentativ, “B’il ruh, b’il dam, nafdiq ia Saddam!”, (Cu sufletul, cu sangele, ne sacrificam, [pentru tine] Saddam”). Mai multi jurnalisti, care s-au rupt de grup, sunt bruscati; unul dintre ei apare cu hainele rupte si ne spune ca i-a fost furat tot echipamentul.
La un moment dat, ma trezesc si eu in mijlocul multimii, la vreo doua sute de metri de convoi, insa am noroc: stau de vorba cu vreo doi-trei localnici si ii castig spunandu-le ca am fost student la Baghdad, asa ca nu ii lasa pe ceilalti sa se atinga de mine si ma conduc ei insisi catre zona securizata de militari. Un copil ma ia de mana, imi cere sticla de apa pe care o vede in buzunarul vestei, apoi imi arata o bancnota de 100 de dinari, cu chipul lui Saddam Hussein, si o saruta.
Cateva saptamani mai tarziu, cand ajung in Basra, ocupata, intre timp, de britanici, oamenii care se aduna in jurul masinii se plang tot de lipsa apei. Colegul cu care sunt le da o lada care dispare imediat; ne mai cer, insa nu mai avem. Cativa incep sa bage mana, pe geam, in masina, si ne dam seama ca este timpul sa plecam.
Pe la inceputul lui mai, reusesc sa obtin un loc intr-un C 130 care zboara din Kuwait catre baza aeriana Talil, in care americanii tocmai incep sa se instaleze. Un ofiter CIMIC imi arata un urias depozit ticsit cu baxuri de apa. “Lipsa apei este principala problema a populatiei din zona”, imi spune americanul. “Ca solutie de urgenta, incercam sa le dam apa de care au nevoie, insa pe termen lung vrem sa construim statii de pompare si de purificare.”
2004 – Comoara irosita
Februarie, 2004. Sunt in Hay Tariq, langa Baghdad, cu Alexander Christof, presedintele Architects for People in Need. ONG-ul german – unul dintre putinele ramase in Irak – incearca sa realizeze proiecte pe educatie, sanatate si apa.
“Deocamdata nici nu se pune problema reconstructiei Irakului, imi spusese Christof in urma cu o luna, cand l-am cunoscut impreuna cu alti cativa jurnalisti, in momentul acesta tara se confrunta cu o profunda criza umanitara”.
Din estimarile APN, aproape jumatate din populatia Irakului, in principal in zona rurala, nu are deloc acces la apa potabila sau la servicii medicale. Christof crede ca situatia nu are cum sa se normalizeze mai devreme de 10-15 ani, intrucat este nevoie de zeci de miliarde de dolari doar pentru a asigura serviciile de baza; alte zeci de miliarde vor fi necesare pentru refacerea infrastructurii, construita la sfarsitul anilor ’70.
Iar banii nu sunt singura problema: echipele de reconstructie nu isi pot face treaba atat timp cat insurgentii le ataca si le saboteaza lucrarile.
Ajutorul pe care il poate oferi APN este o picatura intr-un ocean si chiar si acest ajutor este nesigur. Localnicii ii confunda pe angajatii fundatiei cu americanii si isi inchipuie ca au posibilitatea – si datoria – sa le rezolve toate problemele, indiferent de natura acestora. De cateva ori, cei de la APN au fost chiar amenintati cu armele de insurgenti, asa ca nu mai fac nici un pas inainte de a le explica liderilor tribali si religiosi locali cine sunt si cu ce se ocupa.
Aproximativ 50 000 de persoane traiesc in Hay Tariq, o localitate mizera, improvizata in ultimii ani. Majoritatea sunt siiti care au fugit din sud, atrasi de mirajul Baghdadului, si si-au facut aici case din te miri ce. APN le-a construit, cu finantare din partea Comisiei Europene, o statie de filtrare si pompare a apei; pana acum, oamenii consumau apa infestata, o cauza majora de imbolnavire, cu atat mai periculoasa cu cat prima clinica, si aceea provizorie si saracacioasa, a fost deschisa in Hay Tariq doar dupa sosirea APN.
In timp ce strabat cu Alexander Christof strazile noroioase, imi arata cateva balti murdare in care se balacesc copii. “Acestea sunt locurile unde ne-au spart tevile”, imi spune germanul. Locuitorii nu au inteles ca este nevoie de timp pentru ca alimentarea cu apa sa ajunga in toate casele, astfel incat cei ale caror case nu au fost inca racordate au gaurit tevile, improvizand care unde a apucat cismele de la care sa isi umple galetile si bidoanele.
2006 – Apa in mlastina
Aprilie, 2006. O coloana a Batalionului 280 Infanterie, din Focsani, formata din cateva blindate si un camion, intra in Al Harub, un catun situat in zona de mlastini la sud de Nassiriya. Ofiterul CIMIC al batalionului, capitanul Ciprian Nastase, trebuie sa verifice cum merg lucrarile la sistemul de distributie a apei.
Batalionul care a fost inaintea focsanenilor a dat in folosinta o statie de filtrare; capitanul Nastase monitorizeaza, acum, un al doilea proiect, de construire a unei statii de pompare si retele de tevi. A profitat de ocazie si pentru a aduce ajutoare date de Coalitie: camionul este incarcat cu haine si vesela. Irakienii descarca cutiile si le pun gramada langa un zid; seicul satului urmeaza sa le imparta dupa ce vom pleca.
Peste tot sunt copii care alearga printre picioarele adultilor. Sunt fascinati de aparatele de fotografiat si ne striga sa ii pozam. Unul dintre ei isi inchipuie ca sunt italian si imi cere macaroane; un altul, care poarta un tricou cu FC Barcelona, imi vorbeste despre fotbal si ar vrea o minge.
Oamenii din Al Harub nu au nimic din agresivitatea celor pe care i-am intalnit in urma cu doi ani la Hay Tariq, desi au suferit mult mai mult. La un moment dat, Saddam a hotarat sa distruga zona mlastinilor, comparabila ca intindere si bogatie a vegetatiei cu Delta Dunarii, pentru ca acolo se ascundeau rebeli.
Civilizatia mlastinilor, veche de mii de ani, aproape ca a fost eradicata, iar oamenii care nu au fost ucisi sau n-au apucat sa fuga in Iran, au fost stramutati cu forta la nord. Imediat dupa caderea Baghdadului, digurile au fost sparte intr-o cursa contra-cronometru de refacere a mlastinilor, intrucat semintele plantelor nu rezista in pamant mai mult de 10 – 15 ani.
Arabii mlastinilor au luat-o de la capat. Bogatia vegetatiei din jur – paduri de curmali si palmieri, stufaris crescut pe marginea canalelor – contrasteaza cu saracia satului, format din colibe din lut. Mai putin de o treime din cei plecati s-au intors, imi spune seicul Basil Kassim Sultan. S-ar intoarce, dar nu au la ce: infrastructura lipseste cu desavarsire.
“Sa nu ne comparam cu Romania, sa ne uitam in Irak, la un oras ca Nassiriya. Acolo au o multime de facilitati; in primul rand au case. Aici viata este inca la inceputuri”, incheie seicul. Ma gandesc ca, daca se asteapta doar ajutorul Coalitiei si se merge in ritmul de un proiect la 6 luni, va trece foarte mult timp pana cand cei din Al Harub vor avea si curent electric, linii telefonice sau drumuri asfaltate.
Seicul insista sa mergem in diwania, sala in care barbatii tribului isi primesc oaspetii sau se aduna, seara, la povesti. La fel ca si casele, este facuta tot din lut, iar pe jos sunt intinse covoare si perne. Seicul ne serveste cu mana lui cafea facuta pe jar, apoi cere sa se aduca ceaiurile.
Ii arata, mandru, capitanului Nastase o flinta artizanala cu care se lauda ca poate impusca pasarea in zbor. Nu putem sta mai mult de 10 minute, pentru ca mai trebuie verificat mersul lucrarilor la un alt proiect de distributie a apei dintr-un un sat din apropiere.
Dupa ce iesim din Al Hurub, in dreptul localitatii Al Tar, de care apartine si satul in care am fost, cativa copii arunca cu pietre in blindate, iar una dintre ele face tandari parbrizul unui transportor. Misiunea continua, insa, catre al doilea sat.
Si acolo, capitanul Nastase constata ca lucrarile merg destul de greu, iar cand le spune irakienilor acestia se iau la cearta, aducandu-si acuze unul altuia, si aproape ca sar la bataie. Intr-un tarziu plecam catre baza, insa militarii sunt anuntati prin statie sa isi schimbe traseul: pe drumul pe care trebuia sa ne intoarcem a explodat o mina artizanala.
Nimanui nu-i convine intarzierea: suntem acoperiti de praf, iar caldura in TAB-uri, unde stam inghesuiti, cu greoaiele veste antiglont pe noi, este innabusitoare. Ajungem, fara incidente, la 9 ore dupa ce plecaseram.