Dacă prima parte a prezentării doamnei judecător Camelia Bogdan a abordat cu precădere problemele legate de confiscarea de la terți, această a doua parte se referă la teme rezultate din practica judiciară românească, precum presupusa incompatibilitate a instanțelor de a mai judeca pe fond după ce au dispus măsuri asigurătorii, ori încercările de a asimila confiscarea specială cu pedeapsa, confiscarea fiind, de fapt, doar consecința civilă a unei fapte penale.
Aceste teme au fost discutate la cel de-al patrulea seminar (Constanța, în 11-13 septembrie 2014) al proiectului „Susținerea confiscării extinse și recuperării prejudiciului”, derulat de Freedom House România, co-finanțat de Comisia Europeană și cu sprijinul financiar al Ambasadei Marii Britanii, și la seminarul „CEDO – aspecte penale” (Brașov, 20-21 octombrie 2014), organizat de Institutul Național al Magistraturii în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative și instituționale”, proiect susținut prin Norwegian Financial Mechanism 2009-2014.
Urmează în curând continuarea prezentării procurorului american Mark Lester, procuror specializat în confiscare extinsă în Districtul de Sud al Floridei, Miami, West Palm Beach, care abordează problema standardelor de probă („cauză probabilă” pentru a obține mandat de sechestru, „preponderența probelor” pentru măsura confiscării).
Măsura confiscării – consecința civilă a unei fapte penale.
De ce nu devin incompatibili judecătorii care au dispus sechestru în vederea confiscării speciale.
Instituirea sechestrului – jurisprudență CEDO
Procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul prevederilor Articolului 6 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În acest sens este extrem de importantă interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului – CEDO – în cauza Dogmoch contra Germaniei, hotărârea din 8 septembrie 2006, pronunţată în cauza 26315/03.
| Mohammad Yassin Dogmoch, om de afaceri cu operațiuni în Germania și lumea arabă, a fost implicat în „scandalul FlowTex”, unul dintre cele mai grave cazuri de fraudă economică din istoria recentă a Germaniei. În 2000, procurorii au început investigația împotriva a doi oameni de afaceri germani, S. și K. În diferite decizii, instanțele germane au hotărât și punerea sub sechestru a sumei de 39.000.000 mărci germane a lui Mohammad Yassin Dogmoch, care avea legături de afaceri cu cei doi acuzați. Potrivit investigațiilor preliminare, cei doi acuzați ar fi transferat către firma lui Dogmoch sume de bani obținute ilicit, iar din această societate banii ajungeau în contul personal al lui Dogmoch. Prin avocata, Domboch și-a expus în scris punctul de vedere privind instituirea sechestrului, a combătut declarațiile date de S. și K. procurorilor, dar instanțele germane i-au respins cererea de a fi audiat și de a audia martori. Domboch a reclamat la CEDO încălcarea paragrafelor § 1 și § 3d ale Articolului 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar Curtea a respins ca inadmisibilă cererea sa. Articolul 6 din Convenție 1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public (…) de către o instanţă (…), care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.3) Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (…) d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; |
În respingerea plângerii lui Dogmoch, CEDO a notat că, în cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal:
– garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea judecată sau
– garantarea executării unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri.
Totuşi, CEDO a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul Articolului 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate.
| În hotărârea prin care a respins ca inadmisibilă cererea lui Dogmoch:Curtea constată că ordinul de impunere a sechestrului a fost o măsură provizorie luată în contextul unei investigații penale, vizând în principal garantarea unor creanțe care ar putea fi solicitate ulterior de către terți lezați. Dacă nu vor fi asemenea de solicitări, ordinul va putea garanta și executarea ulterioară a bunurilor în cauză. O atare confiscare urmează însă a fi decisă într-o procedură separată, în urma unei condamnări penale. Nimic nu indică că ordinul de impunere a sechestrului în sine ar avea vreun impact asupra cazierului judiciar al reclamantului. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că deciziile contestate, în sine, nu pot fi considerate drept „o acuzare penală” a reclamantului în sensul Articolului 6, paragrafele § 1 și § 3 ale Convenției. |
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că pentru stabilirea naturii acuzaţiei (dacă e vorba de o acuzație de natură penală), se va cerceta, în mod prioritar:
- calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal şi din punct de vedere al art. 6 din Convenţie.
- natura şi scopul măsurii în cauză,
- calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale, precum şi gravitatea sa (a se vedea cauza Welch contra Regatului Unit, hotărârea din 9 februarie 1995, paragraful § 28
Instituirea sechestrului – legislație românească
În Codul de procedură penală în vigoare, măsurile asigurătorii sunt prevăzute în capitolul al III-lea cu denumirea marginală „Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare” din Titlul al V din Partea Generală, „Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale”.
Luarea măsurilor asigurătorii este prevăzută în art. 249 alin.1 Cod procedură penală, text care menţionează organele judiciare cărora le revine competenţa să dispună măsurile asigurătorii, respectiv:
– procurorul, în cursul urmăririi penale,
– judecătorul de cameră preliminară sau
– instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii.
Scopul luării acestor măsuri este acela de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Având în vedere că la analiza condiţiilor necesare luării unei măsuri asigurătorii, organul judiciar
– nu trage concluzii cu privire la vinovăţia unei persoane,
– nu antamează fondul,
– ci doar ia măsuri provizorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune,
este nepermis a se invoca în faţa organelor judiciare apărări pe marginea pretinsei acuzaţii în materie penală pe care o presupune luarea măsurii sechestrului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat, expressis verbis, în decizia parţială Saccoccia contra Austriei din 5 iulie 2007 în cauza 69917/01 că Articolul 6 în materie penală al Convenției nu este aplicabil procedurilor de punere în executare a sechestrului.
Problema incompatibilității judecătorului care dispune sechestrul – jurisprudență CEDO
În practică s-a ridicat și chestiunea dacă judecătorul care dispune sechestrul asigurător în vederea confiscării speciale ar deveni sau nu incompatibil să soluţioneze ulterior fondul cauzei.
| Judecătorul K. În cauza Peter Fryckman și Fryckman-Yhtio contra Finlandei, între altele, reclamantul Peter Fryckman s-a plâns că judecătorul K., parte a completului de trei ce a decis punerea sub sechestru a bunurilor societății sale, a făcut parte și din completul Curții de Apel Helsinki care a decis ulterior pe fond. |
Într-o cauză contra Finlandei înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a motivat că judecătorul care a luat parte la dezbaterile privind necesitatea instituirii unui sechestru asupra bunurilor companiei reclamante şi, ulterior, a pronunţat decizia pe fondul cauzei, nu poate fi considerat incompatibil.
Potrivit CEDO, participarea judecătorului K. în procedurile privind luarea deciziei sechestrului a fost limitată la examinarea necesităţii luării măsurii asigurătorii, în timp ce în a doua procedură a decis pe fondul acţiunii civile. Problemele juridice în faţa instanţelor din cele două proceduri (examinarea necesității instituirii sechestrului și decizia pe fond) au fost, astfel, clar definite.
Curtea a precizat că nu există nici un indiciu că judecătorul care a decis luarea măsurii asigurătorii a sechestrului şi-ar fi format un punct de vedere cu privire la aspectele care vor fi determinate la pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei în cadrul procedurilor civile.
În acest context, Curtea nu consideră că temerile reclamantului privind imparţialitatea judecătorului erau obiectiv sau subiectiv justificate. În consecinţă, nu există nici o aparenţă de încălcare a art. 6 al Convenției în acest sens, iar Curtea a respins acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit neîntemeiat.
| Judecătorul A.În decizia Morel contra Franței din 18 octombrie 2000, pronunțată în dosarul 34130/96, între altele, reclamantul a acuzat încălcarea dreptului la judecarea cauzei sale într-un proces echitabil, de către o instanță imparțială, prevăzut de Articolul 6 paragraful § 1 al Convenției. Hubert Morel a reclamat că judecătorul A., numit de Tribunalul Comercial din Nanterre ca judecător sindic în etapa de reorganizare a companiilor sale sale aflate în insolvență, a prezidat ulterior completul care a decis lichidarea companiilor, dar Curtea nu a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 al Convenției: 43. În acest caz, îngrijorările privind imparțialitatea judecătorului sindic proveneau din faptul că el a luat diferite măsuri privind companiile în perioada de reorganizare și ulterior a prezidat instanței care a decis soarta companiei. 44. Curtea admite că această situație ar putea ridica îndoieli aplicantului cu privire la imparțialitatea Tribunalului Comercial. Totuși, trebuie să decidă dacă aceste îndoieli sunt justificate.(…) 45. (…) simplul fapt că un judecător a luat deja decizii în fazele anterioare procesului nu poate fi considerat în sine de natură să justifice îngrijorări privind imparțialitatea sa. Ceea ce contează este scopul și natura măsurilor luate de judecător înaintea procesului. De asemenea, faptul că judecătorul are cunoștințe amănunțite privind un dosar nu implică nicio prejudecată a sa de natură a-l împiedica să fie considerat imparțial când pronunță decizia pe fond. În fine, nici analiza preliminară a informațiilor disponibile nu înseamnă o prejudecată a sa cu privire la analiza finală. Contează ca această analiză să se producă la pronunțare și să se bazeze pe susținerile și probele produse la înfățișări. (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Hauschildt contra Danemarcei din 24 mai 1989, § 50; Nortier versus Olanda din 24 august 1993, paragraful § 33; și cauza Saraiva de Carvalho v. Portugalia din 22 aprilie 1994 § 35). |
Problema imparțialității judecătorului care a dispus sechestrul – practică și legislație românească
Și instanţele române au fost chemate să analizeze admisibilitatea cererii de recuzare a completului care a dispus măsura sechestrului în vederea confiscării speciale sub unghiul art. 64 alin. 1 lit.f Cod procedură penală.
| Codul de procedură penală Art.64 (1) Judecătorul este incompatibil dacă: (…) f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecatorului este afectată. (…) |
Procedând la analiza valenței „IMPARȚIALITATE” conturată în jurisprudența CEDO anterior menționată, Curtea de Apel București a precizat că în sfera de incidenţă a art. 64 alin. 1 lit. f Cpp intră acele temeiuri cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că judecătorul ia o măsură cu privire la care lasă să se înţeleagă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că şi-a creat convingerea privind vinovăţia vreunuia dintre inculpaţi.
Invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art.64 alin. 1 lit. f) Cpp a unor motive care nu privesc imparţialitatea instanţei – de ex. faptul că a decis instituirea sechestrului – atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunţă de către judecătorul recuzat.
Or, în materia recuperării creanţelor provenite din săvârşirea de infracţiuni, se face distincţia între:
– standardul de probă necesar la condamnarea unei persoane ca fiind „dincolo de orice dubiu rezonabil”, standardul fiind transpus , mutatis mutandis în noul Cod de procedură penală, instanţa neputând dispune condamnarea unei persoane dacă nu este convinsă dincolo de orice dubiu rezonabil de vinovăţia inculpaţilor, orice dubiu profitând inculpaţilor, pe de o parte, și, pe de altă parte,
– standardele de probă pentru dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării, ce pretind existenţa unui probatoriu care se cântăreşte potrivit „balanţei probabilităţilor” (“balance of probabilities”).
Cu privire la instituirea unor măsuri asigurătorii, standardul de probă internaţional unanim recunoscut ce trebuie a fi avut în vedere la luarea măsurii este acela de „presupunere rezonabilă” (a se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 1.07.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II –a penală din dosarul nr. 25497/3/2012**, nepublicată.
| Art. 64 Codul de procedură penală6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. |
Problema incompatibilității judecătorului care a dispus sechestrul – practică și legislație românească
Curtea de Apel București a mai analizat și admisibilitatea cererii de recuzare a judecătorilor care au dispus sechestrul în vederea confiscării speciale întemeiată pe dispoziţiile art.64 alin. 6 Cpp. (A se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 4.08.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II –a penală din dosarul nr 25497/3/2012**, nepublicată.
| ART. 250 Cpp Contestarea măsurilor asigurătorii 1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la indeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoana interesata poate face contestatie, in termen de 3 zile de la data comunicarii ordonantei de luare a masurii sau de la data aducerii la indeplinire a acesteia, la judecatorul de drepturi si libertati de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond. (…)6) Impotriva modului de aducere la indeplinire a masurii asiguratorii luate de catre judecatorul de camera preliminara ori de catre instanta de judecata, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice alta persoana interesata poate face contestatie la acest judecator ori la aceasta instanta, in termen de 3 zile de la data punerii in executare a masurii. |
Dispozitiile art. 250 alin. 6 Cpp impun ca în cazul în care măsura sechestrului a fost luată de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, contestația să fie soluționată de același judecător, respectiv aceeași instanță. Însă textul legal privește doar contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii.
Altfel spus, legiuitorul nu a prevăzut calea contestației împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecător [observați cum, potrivit art. 250 alin. 1, se poate contesta numai măsura dispusă de procuror], astfel încât nu devine aplicabil cazul general de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. 6 Cpp.
Legislația în vigoare impune însă judecătorului care ia măsura sechestrului în vederea confiscării speciale să respecte atât
– standardele constituționale prevăzute în art. 21 („Accesul liber la justiție”) și art. 44 („Dreptul la proprietate privată”) din Constituție,
– cât și standardele de protecție a drepturilor omului, incidente fiind dispozițiile art.6 latura civilă din Convenție și ale Primului Protocol aditional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, reliefate în jurisprudența CEDO:
- să citeze persoanele care ar putea pretinde drepturi asupra bunurilor supuse sechestrului,
- să le ofere posibilitatea de a-și sustine pretențiile într-o procedură echitabilă, judecătorul urmând să se pronunțe prin decizie asupra cererilor acestora împotriva propunerii luării măsurii asiguratorii.
Faptul că judecătorul care a dispus sechestrul în vederea confiscării speciale și a citat persoanele în patrimoniul cărora figureaza bunurile supuse sechestrului nu-l face însă incompatibil pentru încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. 6 Cpp deoarece, potrivit acestor dipoziții, „judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei”, iar legiuitorul nu a înțeles să prevadă calea contestației împotriva luării măsurii asigurătorii dipuse de judecator în dispozițiile art.250 alin. 6 Cpp.
De lege lata,
– având în vedere că dispozițiile care prevăd incompatibilitățile sunt de strictă interpretare și aplicare,
– ținând cont că intră în incidența dispozițiilor art. 64 alin. 6 Cpp doar măsurile luate de judecător supuse contestaţiei prevăzute de lege,
– iar legiuitorul nu prevede calea contestării măsurilor asigurătorii luate de judecători,
– cererile de recuzare a judecătorilor care au dispus sechestru în vederea confiscării speciale întemeiate sunt inadmisibile.
Confiscarea – jurisprudența CEDO
Nici măsura de siguranţă a confiscării nu constituie, per se, acuzaţie în materie penală.
| Cauza Silickiene contra Lituaniei Astfel, în hotărârea Silickiene contra Lituaniei din 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza 20496/02, la paragraful § 33, CEDO subliniază că în şapte ţări din Consiliul Europei, printre care şi România (Albania, Germania, Georgia, Moldova, România, Suedia și Elveția), confiscarea poate fi dispusă chiar dacă nu există o hotărâre de condamnare. Obiectul confiscării este reprezentat, de regulă, de bunuri dobândite prin activităţi ilegale. Dacă originea bunurilor nu poate fi justificată, arată Curtea, atunci aceste bunuri sunt supuse confiscării. În acelaşi paragraf, Curtea precizează, expressis verbis, că în aceste șapte sisteme de drept răspunderea penală a inculpatului nu prezintă relevanţă pentru a se dispune confiscarea. În această cauză, reclamanta Jurgita Silickienė, ale cărei bunuri fuseseră sechestrate în procesul penal îndreptat împotriva soţului, iar acesta s-a sinucis în timpul procesului, a invocat încălcarea Articolului 6 paragraf § 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului – „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil(…)”. Reclamanta a pretins că nu i s-a respectat dreptul la un proces echitabil deoarece nu a fost parte în procesul penal îndreptat împotriva soţului, ofițer vamal lituanian acuzat de organizarea unei rețele de contrabandă cu alcool și țigări. De vreme ce confiscarea bunurilor reclamantei şi-a avut sorgintea în sechestrul dispus asupra bunurilor acesteia, Curtea a arătat că reclamanta putea să prevadă în momentul instituirii sechestrului că, ulterior, putea fi dispusă și măsura confiscării acestor bunuri. În paragraful § 48, CEDO consideră că reclamanta a avut deschisă calea plângerii pentru a contesta motivele pentru care s-a dispus sechestrul, aducând dovezi că aceste bunuri au fost dobândite în mod legal. De altfel, mama inculpatului –soacra reclamantei –, ale cărei bunuri fuseseră și ele puse sub sechestru, apelase împotriva acestei decizii, obținând ca unele dintre bunurile vizate să fie scoase de sub sechestru. În lumina celor de mai sus, în timp ce Curtea consideră, ca un principiu general, că persoanelor a căror proprietate este susceptibilă de a fi confiscată ar trebui să le fie acordată în mod oficialcalitatea de parte la procedura în care confiscarea este ordonată, se acceptă faptul că, în circumstanţele particulare din prezenta cauză, de facto, autorităţile lituaniene au acordat reclamantei posibilitatea rezonabilă şi suficientă pentru a-şi proteja interesele în mod adecvat. În consecinţă, se constată că nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamantei în temeiul Art. 6 § 1 al Convenţiei (cum arată paragraful § 50 al deciziei CEDO). În paragraful § 54, CEDO a mai arătat că prin confiscarea de la reclamantă a bunurilor reprezentând produsul infracţiunii soţului acesteia, nu s-au încălcat nici drepturile reclamantei prevăzute de Art. 6 §2 al Convenţiei Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului – prezumția de nevinovăție. Aceasta pentru că reclamanta nu a fost pedepsită pentru faptele soţului ei şi, pe cale de consecinţă, nu i-a moştenit vina. Curtea conchide că ordinul de confiscare nu reprezintă o apreciere cu privire la vinovăţia reclamantei privind săvârşirea vreunei infracţiuni, prin urmare, nu a existat nici o încălcare a prezumției de nevinovăție. |
Confiscarea – legislație românească
Pe de altă parte, nici măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută în Codul penal de la 1969 în dispoziţiile art.118, iar în Codul penal în vigoare, în dispoziţiile art.112 nu constituie acuzaţie în materie penală.
Pentru stabilirea naturii acuzaţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că va cerceta mai întâi calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză.
Dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal şi din punct de vedere al Articolului 6 din Convenţie.
Reamintim că în cauza Welch contra Regatului Unit – hotărârea din 9 februarie 1995 în cauza 17440/90- la paragrafele § 27 și § 28, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că:
– noţiunea de „pedeapsă” cuprinsă în aceste dispoziţii are un sens autonom, ca şi noţiunea de „drepturi şi obligaţii civile” şi „acuzaţie în materie penală” din articolul 6 paragraf 1, (…)
– şi că punctul de plecare al oricărei aprecieri a existenţei unei pedepse constă în a determina dacă măsura respectivă este impusă ca urmare a unei condamnări pentru o „infracţiune”;
– alte elemente pot fi luate în considerare ca relevante în această privinţă: natura şi scopul măsurii în cauză, calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale, precum şi gravitatea sa.
Or, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancţiune de drept penal şi nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.
Nu în ultimul rând, judecătorul care, la pronunţarea soluţiei pe fond, ajunge la concluzia necesităţii luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale are în vedere alte standarde de probă decât cele pentru a dispune condamnarea: preponderenţa dovezilor, balanţa probabilităţilor (“balance of probabilities” în cazul confiscării) vs. dincolo de orice dubiu rezonabil (“beyond a reasonable doubt” în cazul condamnării).
| Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului Art. 7(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Cauza Welch contra Regatului Unit Peter Welch, un traficant de droguri, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare pentru infracțiuni comise în 1986.În baza unei legi privind combaterea traficului de droguri aprobată în 1986, intrată în vigoare în 1987, a fost emis un ordin de confiscare a sumei de 59.914 lire sterline.Dacă nu reușea să plătească această sumă, Welch urma să facă doi ani de închisoare.Traficantul de droguri s-a adresat CEDO, acuzând încălcarea articolelor 6 și 7 ale Convenției, Curtea reținând numai încălcarea articolului 7 de către instanțele britanice, în relație cu ordinul de confiscare.Welch contestase ordinul de confiscare ca reprezentând impunerea retroactivă a unei pedepse penale. |
Așadar, este necesară orice delimitare de opiniile doctrinare care susţin ideea că „jurisprudenţa CEDO asimilează confiscarea cu o pedeapsă în aplicarea art. 7 al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului”, cu trimitere la hotărârea Welch contra Regatului Unit, hotărâre din 9 februarie 1995 în cauza 17440/90.
În realitate, în această cauză, faptul că CEDO nu confundă confiscarea cu pedeapsa
– rezultă din paragraful § 27 al hotărârii Welch contra Regatului Unit, în care se specifică expressis verbis examenul propriu pe care îl face CEDO – Curtea merge dincolo de aparențe pentru a vedea dacă o anumită măsură poate fi caracterizată drept pedeapsă,
– precum şi din lecturarea celor cinci criterii enumerate la paragraful 28 al hotărârii Welch contra Regatului Unit sau în hotărârea Dassa Foundation și alții contra Liechtenstein din 10 iulie 2007 în cauza 696/05.
În paragraful § 32 al hotărârii Welch contra Regatului Unit, Curtea admite că gravitatea unei ordonanţe de confiscare nu este decisivă în sine, din moment ce numeroase măsuri nepenale de natură preventivă pot avea un impact substanţial asupra persoanei în cauză.
În cauza Welch contra Regatului Unit, la paragraful § 33, s-a constatat încălcarea standardului european de protecţie în considerarea următoarelor anume împrejurări:
– ordonanţa de confiscare vizează produsul traficului de stupefiante şi nu se limitează la îmbogăţirea sau profitul efectiv (…),
– puterea discreţionară a instanţei de fond pentru a lua în considerare, în fixarea sumei cuprinse în ordonanţă, gradul de vinovăţie al inculpatului, precum şi posibilitatea privării de libertate în cazul neachitării (…), toate constituie elemente care, analizate împreună, indică un regim represiv.
Spre deosebire de situația din Regatul Unit, legea penală română nu prevede posibilitatea de a sancționa neexecutarea unui ordin de confiscare cu pedeapsa închisorii. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 107 (3) Cod penal (care au corespondent în dispozițiile art. 111 (3) din reglementarea anterioară), măsurile de siguranţă pot fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
CEDO are în vedere standardele de protecţie ale drepturilor omului reliefate în hotărârea Silickiene contra Lituaniei, în care, la paragraful § 33, a fost caracterizat inclusiv sistemul nostru de drept, menţionându-se că sistemul român de drept penal prevede posibilitatea confiscării fără a fi necesară pronunţarea unei sentinţe de condamnare.
Prin raportarea acestor principii la instituția confiscării, rezultă că în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legea română confiscarea reprezintă o consecință civilă a faptului că un infractor sau alte persoane au obținut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi din imperativul evitării îmbogățirii acestuia printr-un fapt ilicit.