Am participat la „Tânărul jurnalist al anului” când aveam 21 de ani. Deci, chiar de tânăr, cum ar veni.
Scriam la „Opinia studenţească”, descoperisem munca de teren, mă luptam cu emoţii uriaşe la fiecare subiect.
Am trimis la concurs un reportaj publicat în „Opinia” şi în „Dilema” (încă nu era „Dilema veche” pe atunci), unde noi, studenţii de la Iaşi, mai colaboram.
Reportajul avea titlul „Vederi de pe Strada Armeană” şi aborda problemele comunităţii armenilor din Iaşi, importantă cândva, decăzută şi risipită între timp.
Am scris despre urmele pe care le lăsaseră armenii în cultura locală – un cimitir unic, o superbă biserică construită pe la 1400, amintiri despre oameni mari, poveşti din trecut.
Premiul primit atunci a însemnat pentru mine că tot ceea ce făceam noi în presa studenţească nu trecea neobservat.
A fost unul dintre motivele pentru care am continuat să fac jurnalism – poate cea mai frumoasă meserie din lume, în care încă mai cred, în ciuda problemelor pe care le întâmpină de ceva vreme.
Am primit încrederea că era bine ce făceam.
Era totuşi anul 2004 şi era loc destul pentru entuziasm. Criza mondială – şi, implicit, din presă – era încă doar în mintea lui Nouriel Roubini.
La zece ani de la acel moment, însă, încă mai găsesc că este nevoie de reportaje, dar şi de concursuri care să le premieze.