Aveam 21 de ani, și când am fost anunțată la telefon că mă aflu printre cei zece finaliști ai concursului Tânărul Jurnalist al Anului (prima ediție – 1998) am crezut că e o glumă făcută de o colegă, singura care știa că am trimis reportajul la Freedom House România.
A fost primul premiu din cariera mea de jurnalist din cele peste zece luate de-a lungul a aproape 20 de ani de presă.
Și primul pas în evoluția mea ca jurnalist, pentru că după o lună m-am mutat de la Monitorul de Vaslui la Monitorul de Iași, considerat atunci etalonul presei din provincie.
Bucureștiul m-a speriat.
Când am venit să îmi ridic premiul, am jurat că a doua oară nu mai calc pe aici, însă, viața m-a adus singură în Capitală, fără să-mi propun vreodată asta.
La gala de premiere (fiind și cea mai mică, din ce îmi amintesc, ca vârstă), când mi-a venit rândul, toată lumea – inclusiv Iosif Sava care era prezent acolo – a râs cu hohote.
Ambasadorul SUA de atunci, James Rosapepe, cel care mi-a înmânat premiul, s-a chinuit câteva minute până a reușit să pronunțe cumva numele meu.
A ieșit cam așa:
And now … Christine … ăăă … Ad …ăăă …Ad …ăăă … Adbai, „Uaslui City!”
De atunci au trecut – Sfinte – 17 ani.
Mulțumesc, Freedom House România!Reportaj incomod despre lumea halatelor albe
În spital?
Doamne, e balamuc curat!
Luni, 7 iulie 1997
(…) Ferice de cei ce nu au ajuns la spital zilele trecute. De la intrare simți un miros care îți întoarce stomacul pe dos.
„E de la Morgă, de unde să fie? Li s-au stricat frigiderele și sunt trei morți pe care nu i-a mai luat nimeni de aici.” (…)
Tot la parter, lângă Morgă, se află… bucătăria.
Oricum mirosul „preparatelor” din oalele imense nu se mai distinge de cel al cadavrelor aflate, de acum, în putrefacție.”