Register

Cristian GHINEA: Ce mahmureală produce Uniunea Euroasiatică?

Întrebat de un ziarist ce părere are despre dorinţa unor forţe politice moldoveneşti ca ţara să adere la Uniunea Euroasiatică, preşedintele Nicolae Timofti a răspuns ironic că „Eu după cîte ştiu, nu există o asemenea uniune”. Are dreptate, dar acest argument nu va mai funcţiona mult timp. Uniunea Euroasiatică capătă rapid formă, sub ochii noştri. A început ca o uniune vamală între Rusia, Belarus şi Kazakhstan. Este în construcţie o Uniune Economică Euroasiatică, iar scopul final a fost trasat de Vladimir Putin: o uniune politică. (...)

Gîndirea din spate arată putere de învăţare. URSS a fost impusă de sus şi de la centru, cu forţa armelor. Cînd nu a performat, s-a prăbuşit. Motorul fiind politic, integrarea economică, construită artificial, nu a rezistat. Uniunea Europeană e cu totul alt tip de animal: motorul este eminamente economic şi crescut natural, în timp. Planul lui Putin ţine cont de lecţia istorică: integrarea economică, făcută temeinic, atrage după sine cooperare şi integrare politică. Uniunea Euroasiatică (UEA – reţineţi acronimul, îl vom tot folosi în următorii 15 ani) vrea să copieze UE. Mai mult, vrea să refacă rapid şi organizat traseul parcurs de UE în mai multe decenii. Aici e punctul său slab. (...)

Poate fi replicată această experienţă în UEA? Mai degrabă nu. Nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt, pentru că alţii au avut ideea de a compara în mod sistematic cum arătau la început instituţiile a ceea ce e UE acum, cu instituţiile Uniunii preconizate de Putin („Towards a Eurasian Economic Union: The challenge of integration and Unity“, Steven Blockmans, Hrant Kostanyan şi Ievgen Voroiov, CEPS, decembrie 2012). Cei trei cercetători spun că UEA are puţine şanse ca integrarea economică să fie atît de profundă încît să atragă efecte ca cele descrise mai sus. Fluxurile comerciale dintre statele membre sînt unidirecţionale şi puţin diversificate. De fapt, Rusia are fluxuri comerciale cu Belarus, pe de o parte, şi cu Kazakhstan, pe de altă parte. Exporturile kazahe spre Belarus sînt aproape de zero. Toate cele trei state sînt situate printre ultimele în indicii de deschidere economică – cu alte cuvinte, au economii închise, protejate de concurenţa externă şi dominate de monopoluri. Integrarea economică în sine are puţine şanse de reuşită, darămite să mai atragă după ea integrare politică.

Evident, există mereu opţiunea teoretică de a face integrare economică cu forţa. Pe vremea URSS, asta se numea economie planificată. Doar că UEA nu are instrumentele de forţă pe care le avea URSS (sau nu îşi propune să le aibă, deocamdată). Cine ar trebui, deci, să forţeze aplicarea regulilor şi deschiderea economică? În UE, Comisia este puternică şi deschide frecvent proceduri de sancţionare a statelor membre, chiar a celor puternice. Comisia a amendat cu sume imense companii energetice naţionale din state mari, ca Germania sau Italia, pentru că îşi protejau piaţa prin mijloace neconcurenţiale. Tot Comisia a anunţat o amendă de 10 miliarde de euro pentru Gazprom, pentru că abuzat de puterea sa în statele UE. Aşa arată o instituţie puternică de aplicare a regulilor. Comisia din UEA care o copiază pe cea de la Bruxelles are această capacitate? Problema e că – spune studiul CEPS –, în momentul în care a gîndit tratatele semnate cu Belarus şi Kazakhstan, Moscova nu s-a decis să copieze modelul, chiar pînă la capăt. Comisia UEA este slabă şi depinde de voinţa statelor membre în aplicarea regulilor. Iar statele membre înseamnă în special Rusia, care are majoritatea voturilor din Consiliu. Cu alte cuvinte, Rusia propune unor state să construiască nişte instituţii supranaţionale independente, cărora le dă puteri limitate şi aplicabile numai cu aprobarea unor alte instituţii, unde majoritatea voturilor sînt deţinute de… Rusia.

Şi ajungem la marele defect structural al UEA: disproporţia de forţe. Statele care au fondat UE actuală se temeau mai mult de cineva din afară (adică de URSS) decît se temeau unele de altele. Franţa avea cel mai mare teritoriu, dar următoarele două (Italia şi RFG), la un loc, o depăşeau. Germania de Vest avea cea mai mare populaţie, dar asta însemna doar 32% din total. Tot RFG avea cel mai mare PIB, dar asta însemna 40% din total. În schimb, Rusia deţine 84% din populaţie şi 88% din PIB-ul combinat al UEA. UEA nu poate fi o uniune de egali şi nici nu poate pretinde măcar asta. Germania este un „hegemon reticent“, cum i-a zis cineva – în actuala criză UE are nevoie mai mult de leadership-ul său decît pare Germania dornică să-şi asume acest leadership. În UEA, Rusia nu are nevoie de alianţe şi e mai mult decît dornică să conducă.

Asta va naşte resentimente puternice chiar şi în Belarus şi Kazakhstan, state dornice să intre în Uniune. (...)
Dincolo de Kazakhstan şi Belarus, atracţia e mai slabă spre deloc. Într-un raport despre relaţiile dintre UE şi UEA („The Euroasian Customs Union: friend of foe of the EU?“, octombrie 2012), cercetătoarea Olga Shumylo-Tapiola de la Carnegie Europe (ca element interesant, este soţia viitorului şef al delegaţiei UE la Chişinău) face o trecere în revistă a eventualilor „clienţi“. Kîrgîzstan şi Tajikistan sînt cei mai probabili noi membri – state sărace şi cu probleme mari de securitate, care îşi doresc apartenenţa la UEA. Uzbekistan nu doreşte să adere, de teamă că uniunea economică va căpăta valenţe politice, adică exact scopul subînţeles de Moscova. Turkmenistan are resurse de energie şi nu doreşte să subvenţioneze pe alţii din ele. La fel Azerbaijan, care oricum dezvoltă acum rute alternative de export direct către UE (conducta prin Turcia, spre Grecia – Italia). Despre Moldova, Shumylo-Tapiola crede că încă nu a ajuns să suporte deplin presiunea Moscovei pe acest subiect. Cheia este la Ucraina.

Acolo, elita economică compusă din oligarhi locali nu doreşte să-şi piardă libertatea în favoarea oligarhilor de la Moscova. Dar nici nu e dispusă să accepte condiţiile impuse de Uniunea Europeană pentru integrarea europeană. S-ar putea să aibă dreptate în ce priveşte Moldova: deocamdată, Moscova aşteaptă să vadă ce face Ucraina. Fără Ucraina, o uniune economică cu Moldova este imposibilă. Dacă Ucraina cedează, presiunea pe Moldova va fi colosală. În mod ironic, pare că şansa pentru un viitor european al Moldovei depinde de cît de mult pot rezista oligarhii ucraineni presiunilor oligarhilor ruşi. Altfel, Rusia pare că pregăteşte următorii paşi. Cineva de la Ministerul de Justiţie din Chişinău mi-a zis că s-au înscris peste 25 de ONG-uri care îşi propun să militeze pentru aderarea la Uniunea Euroasiatică. Precocitate spontană sau planificare?

De fapt, toate aceste construcţii sînt menite să împiedice integrarea economică dintre UE şi ţările din Parteneriatul Estic, pe care Moscova le crede moştenirea sa perpetuă. Acordurile de liber schimb aprofundat (DCFTA) – care probabil vor fi semnate cu Ucraina şi parafate cu Moldova şi Georgia în toamnă, la Vilnius – vor aduce aceste ţări în piaţa comună europeană. România şi alte state prietene ale Moldovei, din UE, vor trebui să pregătească un plan B, în caz că Ucraina cedează presiunii ruseşti. Apropierea Moldovei de UE trebuie să meargă mai departe, chiar în condiţii mai vitrege.

The Economist zice că preşedintele ucrainean trebuie să aleagă între o cină rusească bogată, cu o grămadă de votcă, dar cu riscul de a constata că a fost luat prizonier şi i s-a furat maşina, şi un sandviş bruxellez plicticos, care oferă respectabilitate şi un job solid, dar numai pe termen lung. Metafora e excelentă. Şi în Moldova, Voronin şi alţii s-au pus la dispoziţia Moscovei pentru că nu se mai simt doriţi de UE – prea rece, prea cuminte, prea onorabilă pentru gusturile lor. Rusia pune pe masă promisiuni de distracţie şi multă vorbărie sentimentalistă. De obicei, din chestia asta te trezeşti dimineaţa cu o mare durere de cap.

Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene. Rapoartele CRPE referitoare la Republica Moldova pot fi accesate aici. Acest text este publicat concomitent în revista Dilema veche, care apare la București.

Citește întregul articol aici

 

PROIECTE NAŢIONALE

 

 

Cei care au câștigat și-au confirmat mai târziu valoarea
Cei care au câştigat de-a lungul timpului şi-au confirmat mai târziu valoarea, dovedind că selecţia este făcută într-un mod foarte riguros. Pentru mine a însemnat un plus de credibilitate ca jurnalist.
Serinela Spătărelu este director al Ziare.com, laureat al premiului „Tânărul Jurnalist al Anului” în 2003

Freedom House România este o organizaţie non-profit, nepărtinică, ce promovează demnitatea umană, libertatea, egalitatea şi democraţia. Freedom House și-a câștigat un renume bine întemeiat, ca promotor al drepturilor fundamentale ale omului și al valorilor democratice, al statului de drept şi al bunei guvernări.

Libertatea este posibilă numai într-un sistem politic democratic ce garantează diversitatea opiniilor, libertatea de expresie, dreptul la liberă informare, libera asociere și credința, protecţia și respectarea drepturilor minorităţilor.

Freedom House România sprijină inițiativele civice non-violente din societățile în care libertatea este refuzată sau amenințată și contestă orice idei și inițiative care contravin dreptului de a fi liber al fiecărui om.

Freedom House în imagini

copyright © 2013 Freedom House | Toate drepturile rezervate