Register

 


Cu ajutorul sponsorilor UniCredit Bank, Eco–Rom Ambalaje, Alexandrion, Polisea și Antalis și cu susținerea Programului Media Europa de Sud-Est al Fundației Konrad Adenauer și The Group îi vom premia cu câte 1.000 euro pe cei mai buni tineri jurnaliști de presa scrisă* (print sau online) ce vor concura în 2015 în cinci secțiuni.
 
5 Mari Premii de câte
1.000 Euro
Justiție și Stat de drept
Actualitate internă
Economie
Mediu
Investigații
termen limită pentru înscrieri
19 octombrie 2015

Ca și în anii anul trecuți, jurnaliștii se pot înscrie la secțiunile „Actualitate internă”, „Economie”, „Justiție si Stat de drept”, „Mediu”.


În 2015 suntem însă în măsură să adăugăm o nouă secțiune cerută de public și vitregită de multe publicații - „Investigații”.


Vom departaja astfel mai bine domeniile față de anul trecut și îi vom recompensa pe măsură atât pe ziariștii care urmăresc în mod curent evoluția justiției în România (activitatea parchetelor, evoluția dosarelor în instanțe, amenințările la adresa statului de drept etc.) cu Marele Premiu la categoria „Justitie si Stat de drept”, cât și pe aceia care realizează efectiv anchete jurnalistice – cu accent pe anchetele privind evaziunea fiscală, contrabanda, spălarea de bani și corupția cu Marele Premiu pentru „Investigatii”.


O altă noutate față de edițiile precedente este înscrierea în concurs a articolelor recente – vom lua în considerare și articolele publicate anul acesta, până în 31 august 2015, nu doar cele publicate în anul anterior** (cum a fost la edițiile anterioare).

 

tineri ziariști de presă scrisă
sub 35 de ani la data publicării articolelor
articole scrise între 1 ianuarie 2014 - 31 august 2015


Ceremonia de premiere va avea loc în cadrul celei mai mari conferințe media din regiune - Forumul Media Europa de Sud-Est care se va desfășura anul acesta la București, în 5-6 noiembrie 2015.


La fiecare dintre cele cinci secțiuni - Actualitate internă, Economie, Justiție, Mediu și Investigații - se pot înscrie începând de luni, 28 septembrie, tinerii jurnaliști de presă scrisă și online (sub 35 ani) care trimit până în, 19 octombrie 2015 inclusiv, maximum două articole relevante pentru secțiunea respectivă, articole publicate în perioada 1 ianuarie 2014* – 31 august 2015 (în print sau on-line). Articolele trimise pentru „Tânărul Jurnalist al Anului” nu trebuie să mai fi fost înscrise la alt concurs. 


Luni, 28 septembrie 2015, va fi prima zi de înscrieri
și îi rugăm pe cei interesați să consulte pagina special dedicată concursului. Până atunci vom răspunde eventualelor întrebări legate de derularea ediției din anul acesta.

Înscrierea se face prin e-mail la  This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it. , Cc This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Titlul e-mail-ului trebuie să fie: [Nume] [Prenume] [Secțiunea]

Email-ul prin care vă înscrieți trebuie sa conțină articolele în format digital (link către articolele online sau PDF) și CV-ul candidatului.

Persoană de contact:
Laura CONSTANTIN
Freedom House România 
0731.909.907
This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

* De la prima ediție, din 1998 încoace, concursul Tânărul Jurnalist al Anului s-a adresat jurnaliștilor din presa scrisă (ziare, reviste), nu domeniului audiovizual. Trecerea în online a reprezentat o provocare acceptată. Am păstrat tradiția premierii articolelor de presă scrisă - tipărite sau publicate pe platforme online de sine stătătoare, nu pe site-urile adiacente unor posturi TV sau radio. Demersurile editoriale pe care le luăm în considerare trebuie să fie în mod primordial de presă scrisă, indiferent dacă sunt îmbrăcate și în format multimedia – video, audio etc. cum fac platforme precum RISE Project ori Hotnews.ro - , nu transpunerea în online a unor reportaje difuzate la TV.


.

** Având în vedere că aceasta este prima ediție în care primim articolele publicate în anul în curs, de la 1 ian. 2015 până la 31 aug. 2015, am luat în cele din umă decizia să primim în concurs și articolele publicate în anul anterior, în 2014, așa cum făceam în mod tradițional.

Victor COZMEI de la HotNews.ro, Andreea PAVEL, jurnalistă la Info Sud-Est din Constanța, Roxana PRICOP de la Ziarul Financiar și Anca SIMINA, ziarista Gândul.info, sunt cei patru câștigători ai premiilor de câte 1.000 euro ai ediției din 2014 (a-XVa) a Tânărului Jurnalist al Anului, organizat de Freedom House România și Ringier România. 

La festivitatea de premiere, reprezentanții sponsorilor E.ON România, UniCredit Țiriac Bank și ECO-ROM Ambalaje, precum și directorul fundației partenere pentru secțiunea Justiției, KAS - Media Program South East Europe, le-au înmânat laureaților TJA cele patru Mari Premii.

Christian SPAHR: „Acordarea de premii e o modalitate eficientă de a populariza cele mai bune practici jurnalistice. Mulți ziariști sunt sceptici cu privire la impactului muncii lor, ori se tem de condiții potrivnice când investighează subiecte sensibile. Prin urmare, este important să oferim o platformă jurnaliștilor cu activitate deosebită.”Christian SPAHR: „Acordarea de premii e o modalitate eficientă de a populariza cele mai bune practici jurnalistice. Mulți ziariști sunt sceptici cu privire la impactului muncii lor, ori se tem de condiții potrivnice când investighează subiecte sensibile. Prin urmare, este important să oferim o platformă jurnaliștilor cu activitate deosebită.”
Christian SPAHR este directorul Programului Media Europa de Sud-Est al Fundației Konrad Adenauer, cu sediul la Sofia. În acest an, KAS a susținut secțiunea „Justiție și Stat de drept” din cadrul concursului „Tânărul Jurnalist al Anului”. 


Care sunt obiectivele Programului Media al Konrad Adenauer Stiftung în Europa de Sud-Est?

Scopul nostru este să întărim jurnalismul profesionist - deoarece relatările profunde și echilibrate reprezintă o bază pentru cetățenii bine informați. În mod special în țările aflate în tranziție și în democrațiile tinere, media joacă un rol foarte important în convingerea cetățenilor cu privire la modelul democratic. Cu toate acestea, atmosfera în care acționează media este încă destul de polarizată, și mulți jurnaliști nu au condițiile potrivite pentru a-și practica meseria independent. Prin asigurarea unei preătiri continue și prin organizarea de dezbateri publice, noi am dori să contribuim la modernizarea peisajului media. Desfășurăm activitați în zece țări din regiune, inclusiv în noile state membre - România, Bulgaria și Croația.

De ce susțineți concursul Tânărul Jurnalist al Anului?

Acordarea de premii pentru jurnaliști reprezintă o modalitate eficientă de a atrage atenția și de a populariza exemplele bune și cele mai bune practici jurnalistice. Mulți ziariști sunt sceptici cu privire la impactului muncii lor, ori se tem de condiții potrivnice când investighează subiecte sensibile. Prin urmare, este important să oferim o platformă jurnaliștilor cu activitate deosebită. Am ales să susținem secțiunea „Justiție și Stat de drept” pentru că o justiție independentă și lupta împotriva corupției sunt în mod deosebit importante pentru dezvoltarea societăților democratice.


Cum evaluați munca de investigație pe care o duc jurnaliștii din Balcani?

Jurnalismul în Balcani nu este foarte ”investigativ” per ansamblu, dar am cunoscut mulți reporteri pentru care am cel mai mare respect. Unii dintre ei performează în condiții de mare presiune, alții au descoperit metode foarte inovative de investigare a corupției și crimei organizate. Cum condițiile jurnalismul de investigație nu sunt tocmai favorabile în multe dintre publicațiile tradiționale, admir faptul că unii dintre cei mai activi jurnaliști de investigație au fondat ONG-uri sau grupuri de investigație, pentru a avea o bază mai stabilă în desfășurarea activității lor atât de importante. Bune exemple sunt Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) si Centrul pentru Jurnalism de Investigație din Serbia (CINS). De asemenea, și ONG-urile care oferă sprijin legal, precum Programul de Acces la Informații din Bulgaria, ajută foarte mult în dezvoltarea jurnalismului de investigație.

Care este opinia dumneavoastră generală asupra peisajului media din Europa de Sud-Est?

Multe noi publicații au apărut după căderea comunismului. În ceea ce privește media per capita, în multe țări din regiune titlurile sunt mai numeroase decât în Germania, sau în alte țări ”ocidentale”. Dar diversitatea opiniilor exprimate este, adesea, mai redusă, iar anumite subiecte rămân în umbră. Mai mult, media are o înclinație către conflict. Multe dintre deciziile politice includ întrebări firești privind direcția strategică. Dar multe dintre relatări sunt foarte polarizate, fie pro-, fie anti- guvern. Dezbaterile politice sunt mai degrabă dominate de acuzații, decât de discutarea unor concepte. În acest context, arareori găsim o acoperire echilibrată a unui subiect - unul dintre motivele pentru care încrederea in media tradițională scade, iar media online capătă importanță. În contextul unei crize economice, acest fenomen este periculos în special pentru presa tipărită. Dar, cum am spus, există jurnaliști profesioniști, precum si alți actori de pe piața media care doresc o îmbunătățire a situației, iar noi dorim să contribuim la atingerea acestui scop.

Cu susținerea generoasă a Programului Media Europa de Sud-Est al Fundației Konrad Adenauer, anunțăm deschiderea unei noi secțiuni, „Justiție și Stat de drept”, în cadrul concursului „Tânărul Jurnalist al Anului”. Așteptăm înscrieri până în 20 octombrie 2014.

Gala de decernare a premiilor pentru cele patru secțiuni va avea loc în cea de-a doua parte a lunii noiembrie.

2013 a fost un an agitat pentru justiție, cu dosare grele pe rol, cu schimbări aduse Codurilor chiar înaintea intrării lor în vigoare sau cu evenimente precum „Marțea Neagră” ce au pus în pericol statul de drept.

Putem evalua acum „la rece” mișcările de pe frontul justiției din anul trecut. Și, de asemenea, îl putem premia pe cel mai bun tânăr jurnalist care a relatat constant despre aceste evenimente – un ziarist profesionist, riguros, al cărui respect pentru corectitudine și echilibru izvorăște din asumarea personală a valorilor pe care se sprijină o democrație: stat de drept, libertatea de exprimare, respectul demnității umane.   

În următoarele patru săptămâni, până în 20 octombrie 2014 inclusiv, așteptăm înscrieri din partea tinerilor jurnaliști români pentru această nouă secțiune deschisă.

Pentru a intra în competiție, candidații trebuie:

- să fi avut mai puțin de 35 de ani la data publicării articolelor cu care se înscriu;

- să trimită în format electronic (textul integral, link și PDF) la This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it. , cu Cc la This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it. , maximum trei articole relevante pentru domeniul „Justiție și Stat de drept” pe care le-au publicat în print sau online în 2013, articole care să nu mai fi fost înscrise într-o altă competiție;

- să trimită un CV și o scurtă descriere a experienței și activității lor editoriale.

Data limita pentru înscrieri este 20 octombrie 2014 inclusiv.

Începând cu data de 21 octombrie 2014, patru jurii specializate vor evalua articolele înscrise în secțiunea Justiție și Stat de drept (susținută de Fundația Konrad Adenauer – Programul Media Europa de Sud-Est), precum și articolele deja înscrise în celelalte trei secțiuni – Actualitate (sponzorizată de E.ON), Economie, Finanțe & Bănci (sponsorizată de UniCredit Țiriac Bank) și Mediu & Ecologie (sponsorizată de Eco-Rom Ambalaje).

În cea de-a doua jumătate a lunii noiembrie 2014, vom organiza ceremonia de decernare a premiilor celei de-a 15-a ediții a concursului „Tânărul Jurnalist al Anului”.

Vă invităm să ne apreciați contul de facebook - fb.com/TanarulJurnalist - pe care îl actualizăm cu informații despre concurs și cu articole despre câștigătorii edițiilor anterioare.


 

Acum o săptămână, m-am întâlnit la Mănăstirea Bârsana, în colț de țară, prin Maramureș, cu Brândușa Armanca.

„Aprind o lumânare și pentru presă”, mi-a spus.

„La Vii sau la Morți?”, am întrebat.

S-a amuzat. Nu știu unde a aprins lumânarea, dar sunt sigur unde aș fi aprins-o eu.

Copleșiți de interese politice, economice, cu spectrul concedierilor deasupra capului, există (încă) jurnaliști care se încăpățânează să-și facă onorabil meseria. Și cred că sunt mai mulți decât am fi tentați să credem la prima vedere, sub bombardamentul masiv și toxic dinspre instituții influente și dinspre publicul dezamăgit.

Acum zece ani, când eram premiat la concursul Tânărul Jurnalist al Anului, presa era cu gâtul sub piciorul guvernării PSD.

Puține erau locurile în care se putea „evada” și am avut norocul să lucrez la unul dintre acestea – Capital.

În urmă cu 10 ani, adica în aprilie 2004 vedea lumina tiparului un nou săptămânal adresat personalului sanitar, Observatorul Medical.

Echipa la acea vreme, din care făceam şi eu parte (fiind redactor coordonator) pornise cu forţe proaspete şi cu gândul de a spulbera concurenţa, dând tot ce-i mai bun. Deci, primul număr al ziarului trebuia să ia faţa tuturor şi să-i impresioneze atât de tare pe cititori încât aceştia să devină fideli noii publicaţii.

Mi-aduc aminte şi acum cât de dificil a fost să pregătim primul număr. Aveam subiecte fierbinţi de abordat, timpul era foarte scurt, trebuia să facem totul ca la carte, aşa că petreceam foarte mult timp în redacţie şi pe teren. Eram o mână de oameni, care încingeau firele telefonului şi convingeau sursele suspicioase cu privire la noua publicaţie să ne ofere declaraţii exclusive şi suculente.

Atunci mi-am pus in cap să deschid cutia Pandorei cu un subiect tabu: medicii români care s-au infectat accidental cu HIV şi care nu vorbesc despre asta. Realizarea acestui reportaj mi-a furat timp, energie, m-a consumat. Dar în acelaşi timp m-a provocat să scot cât mai multă informaţie care ar putea fi utilă medicilor care nu s-au infectat încă, dar sabia le stă deasupra capului. Nu a fost uşor deloc. M-am lovit de refuzuri din partea unora de a vorbi cu mine, de lacrimi din partea altora şi poveşti spuse cu suspine, de nopţi nedormite, scoţând mărturiile de pe reportofon şi retrăindu-le odată cu cei care au avut curajul să stea de vorbă cu mine.

Surpriza cea mare a venit in 2015, când Freedom House a apreciat acest articol. Am primit Menţiune la concursul Tânarul Jurnalist al Anului 2004 la secţiunea reportaj sănătate.

Era prima recunoaştere din cariera mea, la acea vreme. Iar argumentul juriului de atunci a fost următorul: pentru cantitatea de informaţie pe care o aduce cititorului, scrisă într-un stil accesibil, cu talent şi inteligenţă.

Mi-aduc aminte şi acum cât de dificil a fost să pregătim primul număr. Aveam subiecte fierbinţi de abordat, timpul era foarte scurt, trebuia să facem totul ca la carte, aşa că petreceam foarte mult timp în redacţie şi pe teren. Eram o mână de oameni, care încingeau firele telefonului şi convingeau sursele suspicioase cu privire la noua publicaţie să ne ofere declaraţii exclusive şi suculenteMi-aduc aminte şi acum cât de dificil a fost să pregătim primul număr. Aveam subiecte fierbinţi de abordat, timpul era foarte scurt, trebuia să facem totul ca la carte, aşa că petreceam foarte mult timp în redacţie şi pe teren. Eram o mână de oameni, care încingeau firele telefonului şi convingeau sursele suspicioase cu privire la noua publicaţie să ne ofere declaraţii exclusive şi suculenteConcursul adresat tinerilor jurnalişti în acel an avea şapte secţiuni. Se înscriseseră peste 150 de jurnalisti din întreaga ţară. Selecţia articolelor a fost facută de un juriu specializat, pentru fiecare secţiune în parte. În urma selecţiei, juriile sectiunilor – alcătuite din personalităţi mass media – au desemnat câte un câştigător al Marelui Premiu şi câte două menţiuni pentru fiecare secţiune în parte.

Pentru mine a însemnat foarte mult aceasta Menţiune. Nu mă aşteptam, gândindu-mă că veneam de la o publicaţie de nişă, care pe deasupra era şi nouă (deci nu apucase să se bucure de notorietate), iar tirajul în nici un caz nu putea concura cu publicaţiile destinate marelui public. Prin urmare, crezusem eu că şansele mele vor fi foarte mici. Dar nu a fost aşa! Dimpotrivă, munca mea a fost apreciată.

M-a motivat să merg mai departe pe acest drum şi mi-a confirmat cât de inspirată am fost când am ales această meserie. Mai ales că renuntasem la jobul de asistenţă medicală şi misiunea de a face bine oamenilor, scopul meu în viaţă şi nu credeam că-l voi mai putea atinge prin scris.  M-am înşelat. Se poate face mult bine, scriind corect, informând rapid şi onest publicul căruia i te adresezi şi fiind mereu în slujba adevărului.

Sindromul Philadelphia: Medici bolnavi de SIDA

Alexandra MĂNĂILĂ, Observatorul Medical, 2 aprilie 2004
 

Din ’90 încoace s-a tot scris despre transmiterea infecţiei HIV în rândul populaţiei, dar prea puţin s-a amintit despre riscurile la care se expune personalul medical. Venind zi de zi în contact cu pacienţii, cu fluidele corporale ale acestora, este foarte important ca medicii şi asistentele să respecte cu rigurozitate măsurile de profilaxie. Cu toate acestea, o prevenire absolută privind expunerea sau rănirea accidentală nu este posibilă.

 

Oricui i se poate întâmpla

 

Circulă vorba prin popor că cine nu munceşte, nu greşeşte. Dar ce-i de făcut atunci când de pe urma muncii tale te alegi cu necazuri? E drept că, de obicei, la bază stă o mică neglijenţă, un minut de neatenţie sau de nerăbdare, dar suficient pentru a-ţi pune viaţa în pericol. Iar dacă mergi pe idea că „mie n-o să mi se întâmple”, să ştii că nu ţine! Sunt destui colegi care au păţit-o (şi încă rău de tot), iar exemplele lor ar putea să te pună pe gânduri.

 

Surse care doresc să-şi păstreze anonimatul suţin că 23 de medici români s-au infectat accidental cu HIV.

„În anul 1991, o asistentă medicală în vărstă de 50 de ani de la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale «Victor Babeş» din Bucureşti s-a infectat cu HIV în urma unei înţepături în deget cu un ac contaminat.

Cătălin Gomboş este câştigătorul din 2008 al secţiunii Politică Externă şi Afaceri Europene, cu articolul intitulat "Dincolo de concertină: cea mai grea misiune a militarilor români din Irak", articol publicat de HotNews.ro.

“Mulţumesc pentru articolul pe care l-aţi scris. Aşa am înţeles mai bine cu se ocupă soţul meu acolo, în Irak”.

Acest comentariu la “Dincolo de concertină”, postat de o utilizatoare anonimă, este unul dintre cele mai încurajatoare pe care le-am primit de-a lungul carierei mele.

Deşi este scris într-o zonă de război, “Dincolo de concertină” nu are nimic din acţiunea, adrenalina, pericolul, tragedia care răzbat din atâtea mii de materiale ale unor colegi de-ai mei care s-au aflat în linia întâi; nimeni nu trage, nimic nu explodează, nu sunt morţi şi răniţi.

În “Dincolo de concertină” nu se întâmplă nimic. Un pluton al armatei române execută o misiune obişnuită, asigurând paza unui pod timp de 48 de ore. În anii pe care armata română i-a petrecut în Irak şi Afghanistan, pe nimeni, în afară de familii, nu prea interesa ce făceau militarii acolo, rutina patrulelor, a misiunilor de pază şi de escortă, căldura insuportabilă, deşertul, furtunile de nisip, corturile, scorpionii, chiar şi atacurile cu rachetă despre care se auzea destul de rar pentru că niciun militar nu dorea să îi îngrijoreze pe cei de acasă. Doar când se întâmpla câte o tragedie sau când vreun politician se hotăra să facă o plimbare până într-una dintre baze mai prindeau prima pagină știri cu militarii români din Irak și Afghanistan.

Cea mai intensă perioadă de corespondent am avut-o în 2003 – 2004, la Baghdad. Chiar şi atunci, însă, după fluxul zilnic de relatări zilnice despre atentate, asasinate, statistici cu morţi şi răniţi, procesul politic, greutăţile vieţii într-o ţară aflată în război şi cu infrastructura la pământ, când am revenit rămăseseră doar câteva poveşti pe care le spuneam prietenilor la o bere; pe o parte le-am scris şi mi-au fost publicate ulterior de Hotnews. Aceste istorioare au ajuns, destul de repede, să mă obosească şi pe mine; până la urmă, cât să povesteşti? Cât să vorbeşti despre întâmplări şi oameni care, poate, nu le spun mare lucru celorlalţi? Irakul are ceva inefabil, pe care nu poţi să îl explici dar îl regăseşti imediat atunci când te întâlneşti cu prieteni alături de care ai fost acolo. Chiar şi când nu se întâmplă nimic, locul, experienţa, rutina, riscurile zilnice lasă o amprentă pe care nu prea poţi să o explici acasă. Există poveşti chiar şi acolo unde, aparent, nu ar fi nimic de povestit; problema este că nu prea ai cui să le spui.

De aceea am fost încântat – dar şi un pic surprins – atunci când juriul Freedom House a premiat reportajele mele. Îmi închipuiam că astfel de poveşti nu prea au cu ce să le atragă atenţia celor care nu sunt direct, sau indirect, implicaţi; Freedom House mi-a arătat, însă, că Irakul nu este doar un colţ de lume, că eforturile militarilor români de acolo şi greutăţile irakienilor contează, chiar şi atunci când nu explodează nimic.



Dincolo de concertină: cea mai grea misiune a militarilor români din
Irak

Catalin GOMBOS, Hotnews.ro, 14 aprilie 2008


Locotenentul Paul Curt ma întreabă dacă nu vreau sa merg cu el până la posturile de pază de la celălalt capăt al podului. Îl refuz, însă nu îi mai spun şi motivul pentru care o fac: sunt atât de obosit încât am senzaţia că totul se învârte în jurul meu. Cred, însă, că acest lucru este evident pentru oricine îmi vede ochii.

Dupa ce pleacă, ma aşez câteva minute pe un scaun şi privesc către podul civil, păzit de poliţia locală şi folosit de irakieni.

Lângă pod este oprit un camion al cărui şofer a preferat să doarmă acolo decât să rişte să se aventureze noaptea pe drumurile Irakului. Deocamdată este linişte, însă imediat ce se va lumina or să înceapă să treacă maşini şi camioane.

Podul peste Eufrat

Este 5 dimineata şi tocmai am intrat din nou în post; sper că este pentru ultima oară înainte de întoarcerea la bază.

De două zile mă aflu cu plutonul doi, compania a doua a batalionului 151 infanterie, la un pod strategic peste Eufrat.

Paza acestuia reprezintă una dintre cele mai importante misiuni ale militarilor români din Irak; este şi cea mai solicitantă fizic.

În mod normal durează 48 de ore, dar poate fi prelungită cu alte 24 sau chiar şi 48. Programul e dur: câteva ore de post, urmate de veghe, apoi de câteva ore de somn, iar ciclul se reia la fiecare 12 ore.

Mi s-a spus că, atunci când militarii au aflat ca intenţionez să îi insotesc şi să fac programul complet al uneia dintre grupe, unul dintre ei a întrebat dacă nu sunt cumva masochist. Abia acum îl inţeleg.

În ultimele două zile nu am reuşit să dorm decât vreo 6 ore.

Pe deasupra, mi se par din ce în ce mai greu de suportat cele 10 kilograme ale căştii şi vestei antiglonţ. De când am plecat din bază le-am purtat, în total, vreo 15 ore şi abia aştept să ajung înapoi şi să le arunc într-un colţ al camerei.

Impart câteva fructe cu militarii de la postul în care ma aflu. Încet-încet, în timp ce stăm de vorbă, încep parcă să îmi mai revin.

Deja se crapă de zi. Vântul bate destul de tare, lucru care m-ar fi bucurat ieri, pentru că alungă musculiţele; acum, însă, nu prea îmi convine întrucat ridica şi praful, iar dacă avem furtună de nisip este posibil să mai rămânem o zi.

Pe Eufrat, nu departe de pod, un pescar îşi verifică plasele. Sunt goale. L-am mai vazut, în acelaşi loc, şi azi-noapte, însă nici atunci nu a prins nimic.

Chiar in faţa postului de observare planează un shikra, un gen de şoim pitic. Ceva mai încolo, pe câmp, începe să dea semne de trezire la viaţă turma de cămile a şeicului unui sat din apropiere.

Pe podul civil, la vreo sută de metri de cel pe care ne aflăm, apar primele camioane.

Sărăcie şi antene parabolice

Misiunea a început cu câteva ore înainte ca primii militari ai plutonului să îşi ia în primire posturile. Pe platoul din tabăra românească din Talil, întregul pluton este adunat în cerc, în faţa transportoarelor blindate.

Deşi au făcut o pregătire în ziua precedentă, comandantul plutonului, locotenentul Paul Curt, le reaminteşte militarilor ce au de facut: locul fiecărui transportor in coloană, punctele principale de pe traseu, cât de mult au voie sa iasă in afara blindatului cei care sunt în punctele de observare.

Apare şi preotul batalionului, locotenentul Adrian Morţun.

Indiferent de oră este intotdeauna prezent atunci când se pleacă în misiune. Toţi cei din jur sunt solemni.

Mai mulţi militari mi-au spus că momentul rugăciunii este unul dintre cele mai tensionate, pentru că atunci se gândesc că s-ar puApare şi preotul batalionului, locotenentul Adrian Morţun.   Indiferent de oră este intotdeauna prezent atunci când se pleacă în misiune.  Mai mulţi militari mi-au spus că momentul rugăciunii este unul dintre cele mai tensionate, pentru că atunci se gândesc că s-ar putea întâmpla ceva.  Parintele Morţun începe cu "Tatăl nostru" şi încheie trecând pe la fiecare pentru a ne mirui şi a ne binecuvânta.Apare şi preotul batalionului, locotenentul Adrian Morţun. Indiferent de oră este intotdeauna prezent atunci când se pleacă în misiune. Mai mulţi militari mi-au spus că momentul rugăciunii este unul dintre cele mai tensionate, pentru că atunci se gândesc că s-ar putea întâmpla ceva. Parintele Morţun începe cu "Tatăl nostru" şi încheie trecând pe la fiecare pentru a ne mirui şi a ne binecuvânta.tea întampla ceva. După aceea uită şi se concentrează asupra misiunii.

Tensiunea nu dispare complet, însă îşi dau seama de acest lucru doar la intoarcere, când rasuflă uşuraţi odată cu vederea zigguratului şi a primelor puncte de paza prietene.

Parintele Morţun începe cu "Tatăl nostru" şi încheie trecând pe la fiecare pentru a ne mirui şi a ne binecuvânta. Imediat ce termină, locotenentul ordonă îmbarcarea şi în mai puţin de cinci minute coloana de taburi se pune în mişcare.

Până la pod sunt doar câteva zeci de kilometri şi, pe autostradă, am putea ajunge în mai puţin de o oră, însă imediat ce ieşim din baza coloana o coteşte pe un drum din deşert.

A plouat de curând şi peste tot sunt smocuri de iarbă şi bălţi. Medicul batalionului, maiorul George Nicolaescu, mi-a spus că sunt un mediu propice pentru dezvoltarea bacteriilor. Cum începe să bată soarele, apa se evaporă iar bacteriile se amestecă cu praful pe care il respirăm.

Din loc în loc, văd câte un cort de beduini; departe în spatele lor, se poate observa o coloana enormă, formată din sute de tiruri albe care merg către nord.

Caporalul Mihai Nastasiu îmi arată un iepure sălbatic care aleargă speriat de zgomotul transportoarelor.

Încep să apara câmpuri cultivate şi case. Sunt sărăcăcioase, făcute din lut, însă pe fiecare este cel puţin o antenă parabolică. Două femei, acoperite de abaya, lucrează pe câmp. Ceva mai încolo o a treia, cu un copil în braţe, priveşte de lângă o curte coloana românească; îi fac cu mâna şi îmi răspunde.

Din curţile caselor încep să iasă copii, care aleargă către noi făcându-ne semne să le aruncăm apă şi mâncare. Militarii le arată ultimul transportor; înainte de a pleca în misiune, s-a hotărât că doar de acolo să se arunce pachete care să fie luate doar după ce trecem, pentru a se evita riscul unui accident.

Brusc, intreaga coloana se opreşte. Cei din primul tab au vazut ceva care ar putea să semnaleze prezenţa unei mine artizanale.

Un copil mai mărisor, de vreo 12 ani, îmbrăcat cu o dijdasa cenuşie ne face semn că totul este în regula şi putem merge mai departe liniştiţi; după ce militarii se asigura că, într-adevăr, este aşa ne continuăm drumul. Zece minute mai târziu, suntem la pod.

In spatele concertinei: caini, miros de hoit si ciorba

Schimbul cu plutonul pe care îl găsim acolo se face rapid. Pe la 9 dimineata, la pod a rămas doar plutonul doi. Grupa a doua, al cărei program îl voi face eu, va intra în post doar peste 8 ore, aşa că am tot timpul să mă acomodez cu împrejurimile.

Prin 2007, pe când lucra la România liberă, Andrei LUCA POPESCU descoperea „arma secretă” a unei firme de recuperare a datoriilor:

Eugen si Radu - „doi baieti care stiu sa bage spaima in datornic, cu vorba buna, direct la el acasa”.

Andrei, care avea să devină Tânărul Jurnalist al Anului cu acest reportaj, a însoțit brigada mobilă în misiune.

„Altul e impactul cand omul te vede la el la usa. Știm cum sa-l luam, cand ajungem fata in fata cu el e mielusel", i-au spus cei doi în drum spre teatrul de operațiuni.

Cei doi își făcuseră un renume. „Au rezolvat mai mult de jumatate din cazurile Capitalei, in fata carora cei din call-center s-au dat batuti, cu telefoanele si scrisorile lor”, scria, cu o abia reținută admirație, Andrei LUCA POPESCU. 

După ce au pătruns sub acoperire în teritoriul inamic, trecând de barajul de foc al interfoanelor și „vecinilor necooperanți”, Andrei descrie intâlnirea brigăzii mobile cu „specia pe care o gasesti in orice bloc: batranicile-radar, care stiu tot ce misca pe scara.

Pentru Eugen si Radu, ele sunt si dusmanii, si aliatii lor.
Mai intai ii iau la trei-pazeste, ca pe niste straini ce sunt, apoi cedeaza viciului clasic: barfa.

<<Stii cat ne ajuta cate o cotoroanta de-asta? Ne zice tot: omul nu mai trece pe aici, s-a mutat, a facut, a dres>>, râde Radu.”

Un an mai târziu, în 2008, Adrei LUCA POPESCU, acum reporter special și editorialist la Gândul, înscria în concurs reportajul „Vânătorii de datornici” și devenea Tânărul Jurnalist al Anului.


Andrei LUCA POPESCUAndrei LUCA POPESCUPentru un jurnalist aflat la început de drum, cum eram eu în 2008, după doar trei ani de presă, cred că e foarte important să aibă câteva confirmări relevante, de la oameni pe care îi respectă și de la organizații credibile. Câteva repere care să îi arate că poate este subevaluat de cei din jur, așa cum se întâmplă mai mereu cu tinerii jurnaliști, sau că poate se supraevaluează singur, crezându-se ce nu este încă.

Pentru mine, premiul Freedom House de „Tânăr Jurnalist al Anului 2007” la secțiunea Reportaj a fost un astfel de reper-busolă, care m-a motivat pe mai departe.

Privind deseori cu invidie la cei câțiva colegi din presă care știu și mai sunt în stare să scrie reportaj sau măcar articole cu elemente de reportaj.

Cred că un autor de reportaje este o specie extrem de fragilă şi greu de găsit, pentru că principala sa calitate este talentul de a scrie, lucru care nu se formează odată cu practica meseriei. Îl ai sau nu, la fel ca simţul umorului.

Cred că umorul, simţul detaliului şi al personajelor sunt lucruri esenţiale pentru un autor de reportaj.

Cred că reportajul trebuie să fie în primul rând o piesă jurnalistică (relevantă pentru public, cu un subiect pertinent, cu un tâlc relevant) şi abia apoi o piesă literară. Una fără alta nu se poate.

Din păcate, și asta o spun privind mai întâi la mine, și apoi la ceilalți ziariști, cred că reportajul își găsește loc din ce în ce mai greu în presa de astăzi, inundată de o cantitate enormă de gunoi generator de click-uri pe internet și de abordări și titluri care au același țel.

Modul de a face presă astăzi s-a deformat, din cauza subdimensionării redacțiilor și a permanentei presiuni a lipsei de timp pentru subiecte mai de anvergură sau care necesită o „clocire” mai atentă.

Reportajele nu se înțeleg bine cu deviza „te vreau acum, sexy și rea”, sub care funcționează presa de astăzi, pentru că un reportaj bun nu iese în câteva ore, nu se pliază pe reflexele de click ale masei internauților, iar amploarea sa dă deseori dureri de cap cititorilor de presă de azi.

Poate că de aceea, cu atât mai mult, de câte ori am ocazia să mai scriu așa ceva, simt aceeași mândrie și emoție ca la început.

 Andrei LUCA POPESCU

 

 

de Andrei Luca POPESCU
România liberă, 19 iulie 2007

Unde se ascunde Andrei LUCA POPESCU?Unde se ascunde Andrei LUCA POPESCU?Sa atarni pe pereti reclame nastrusnice la credite bancare genul "foarte avantajos", doar cu buletinul, asa cum au facut recuperatorii de creante neincasate de la Eos KSI Romania, la intrarea in luxosul lor sediu, seamana putin cu a vorbi despre funie in casa spanzuratului.

E mai degraba un avertisment: vrajiti de usurinta cu care poti sa iei un purcoi de bani de la banci, multi romani ajung materie prima pentru firmele de recuperare de datorii. Parca toti uita un lucru: trebuie sa-i dea inapoi cu varf si indesat, orice s-ar intampla, pentru ca banca nu accepta scuze.

"Fiecare dintre noi a avut datorii si, cu siguranta, va avea. Asta e bine, spun economistii. Un credit pentru o casa poate fi o investitie. Problema apare atunci cand te indatorezi peste masura, fata de veniturile pe care le ai. Sau cand iti iei un credit bazandu-te pe faptul ca trei ani de acum incolo ai un job, dar peste un an constati ca firma se restructureaza sau ca nu ai obtinut promovarea la care sperai", arata urcusurile si coborasurile creditului la banca Adrian Boghiu, director general al Eos KSI Romania.

"Romanul e un rau-platnic. Nu are educatia occidentala, unde totul se plateste la timp ca altfel o patesti. E o larghete, asa… Primesc o notificare de la banca, vad ca nu se intampla nimic si o asteapta pe a doua. Multi cred ca e ca la lumina, nu te debranseaza imediat daca nu platesti. Dar, cand primesc o notificare de la o agentie specializata, impactul psihologic e foarte mare. Doamne, astia se ocupa strict de cazul meu", e necrutator Constantin Coman, manager pe probleme legale al recuperatorilor de la Coface Romania.

Fie ca nu-si mai pot achita ratele la credit, fie ca dau uitarii abonamentul sau facturile la telefonul mobil, in ochii firmelor de recuperare datornicii se impart in doua: cei care ajung fara intentie si din motive obiective in postura de rau-platnici, dar coopereaza pentru plata datoriei si cei care refuza dialogul sau mint de ingheata apele.

Cu primii, recuperatorii negociaza planuri de rate, le acorda timp si ii ajuta cu solutii de plata. Pentru ceilalti, nu au mila si ajung rapid la executorul judecatoresc, care transforma in bani lichizi bunurile datornicului.


Rauri de lacrimi, 
unele de crocodil

"Sunt persoane care vin la noi si negociem aici. Cei mai multi apeleaza la lacrimi, considera ca ne pot influenta. Nu vin singuri, ci doi-trei, tocmai pentru a incerca sa ne influenteze", povesteste Alexandra Ruse, din echipa de recuperare a Coface.

"Debitorul roman este foarte inventiv si apeleaza la diverse strategii in negociere. Dar ne-am antrenat oamenii sa le faca fata", spune si Iancu Guda, liderul echipei de recuperare de la persoane fizice a Coface.

O gramada de datornici isi insira scuzele, unele reale, altele cusute cu ata alba, in fata recuperatorilor. Au facut creditul pentru altcineva si au fost pacaliti, au ramas fara serviciu, s-au imbolnavit, le-a murit cineva, au uitat, din senin nu mai sunt de acord cu contractul de creditare, au plecat in Spania sa munceasca.

"Mare parte din justificari sunt pe bune, faptul ca ai o datorie nu inseamna ca esti si un mincinos", stie Adrian Boghiu, prin mana caruia au trecut mii de datornici in zece ani de recuperare de creante. Scuzele insa pot fi usor verificate, spune Iancu Guda: "Ne ducem la fata locului si putem constata ca datornicul nu traieste chiar intr-o cocioaba, asa cum se plange".


Scuzele datornicilor ii fac uneori pe telefonistii din call-center sa rada cu lacrimi luni de zile, sunt atat de sucite incat nici nu merita verificate.

La Eos KSI, urechilor le-a fost dat sa auda: mi-a cazut telefonul in fantana si logic ca nu-l mai platesc; a aruncat sotul cu mobilul in mine si s-a stricat; n-am semnat eu contractul, nu stiu sa scriu si semnez cu degetul; vand seminte si am bani doar in monede, iar banca nu mi-i primeste.

La Coface, Iancu Guda isi aduce aminte si acum de cazul unei familii care nu prea avea dupa ce bea apa, dar si-a facut credit pentru un pat care costa 9.000 de euro.


Enervant pentru cei din domeniul recuperarilor este ca foarte putini datornici isi asuma responsabilitatea.

"Din start, ei incep cu scuzele. Incearca sa intarzie cat mai mult, cer iertari si amanari. Nu e unul sa zica din prima: uite, de maine incep sa va platesc", le stie obiceiul avocata firmei Coface.


Dibuitul rau-platnicului

Clientii firmelor de recuperare de creante sunt in general bancile, care raman cu creditele neachitate, si companiile de telefonie mobila, care se trezesc cu facturile in plop. Nu au timp si nici resurse pentru a-i vana pe datornici, sunt mai preocupati de cei de la care banii curg sigur. Atunci, pe fir intra firmele de recuperare.

In prima faza, call center-ul asalteaza datornicii cu telefoane si scrisori de somare, la numerele si adresele furnizate de banci. Nu poti scapa de firmele de recuperare inchizand telefonul, pentru ca vor fi contactati si girantii tai, familia, sefii de la serviciu, vecinii de bloc.

"Pentru acele persoane unde datele de contact nu se verifica, mergem la ofiterii de skip-tracing, care incearca sa obtina date valide", explica Iancu Guda.

Ca niste detectivi, acestia sapa in carti de telefoane, pe internet, in baze de date, registrul comertului sau la angajatorii datornicului pana cand prind un fir de contact.


"Daca primul pas e sa-ti spun cine sunt, amiabil, in al doilea iti voi spune ca, daca nu vrei sa ma asculti, vor fi consecinte. Trebuie sa ai grija si sa le stii. Vei sfarsi prin a plati mai mult, orice datorie are penalizari atasate. Apoi, e posibil sa ajungem in faza legala, in instanta. si, cand pui in miscare acest mecanism, el macina, dosarul e facut si nu se mai opreste", turuie Adrian Boghiu, fara sa clipeasca, sistemul de incoltire a datornicului.

Executarea silita, amenintarea suprema pentru un datornic, nu e mereu o solutie.

"Noi le explicam ce se intampla daca nu platesc, dar ne dam seama daca debitorul are ceva pe numele lui. O persoana de 20 de ani nu prea are si nu poti sa-i iei hainele de pe ea. Le oferim o esalonare mai mare, dar stim macar ca recuperam suma respectiva. Banca vrea banii, atat", spune Alexandra Ruse, din echipa Coface.

In schimb, daca firma considera ca executarea unui datornic indaratnic face banii, nu mai exista concesii.


Recuperatori 
cu fata umana

Te-ai gandi ca multi romani vor sari negresit la gatul unui om care vine sa le pretinda bani pe nepusa masa, dar firmele de recuperare te asigura ca nu e nici pe departe asa.

"Debitorii oricum sunt speriati si stiu ca au ceva de platit. Doar nu venim sa le cerem sa plateasca un avion! Nu au o pozitie vehementa, impactul psihologic e foarte mare", nu-si face griji Constantin Coman.


Fara sa o recunoasca fatis, angajatii firmelor de recuperare au un alt mare obstacol in relatia lor cu datornicii: ei insisi. Dar s-au antrenat sa-l ignore.

"De obicei, datornicii cersesc mila si incearca sa ma influenteze. Mi-e greu cand cineva vine aici si incepe sa planga, dar invoc procedurile si legile. asta e serviciul meu, e peste puterile mele sa-i ajut", priveste in podea Alexandra Ruse.

"Daca incepi sa o gandesti personal, ca debitorul e bolnav sau copilul lui s-a imbolnavit si toti banii i s-au dus pe operatii, e greu. Aici putem fi atacati si manipulati", recunoaste si Iancu Guda.

"Nu are rost sa te implici, avem mii de cazuri si am innebuni", le da solutia seful lor de la Coface, Constantin Coman.

Directorul Eos KSI, Adrian Boghiu, stie si el ca legile nu-i permit sa-i intinda mana unui datornic:

"Daca ei coopereaza, noi facem tot posibilul sa le tinem dosarul, sa nu-l trimitem in instanta. Nu e nimic magic in negocierea cu debitorii, nu scoatem iepurasul de undeva, ca nu avem de unde".


Comando in actiune

Arma secreta a celor de la Coface, aflata inca in stadiul de experiment, e formata din doi baieti care stiu sa bage spaima in datornic, cu vorba buna, direct la el acasa.

Eugen Mertoiu si Radu Bodrug, echipa de teren ("street collection") a Coface, au rezolvat mai mult de jumatate din cazurile Capitalei, in fata carora cei din call center s-au dat batuti, cu telefoanele si scrisorile lor.

Secretul:
"Altul e impactul cand omul te vede la el la usa. stim cum sa-l luam, cand ajungem fata in fata cu el e mielusel".

Succesul lor are insa si o chichita. "Incerc sa ma apropii cat mai mult de ei, uite, sunt prietenul tau, vreau sa te ajut", rade Eugen.

Inainte sa porneasca vanatoarea, veteranul Dragos Patrascu, fostul lor sef care a preferat munca de birou, le aminteste o lectie de pe vremea cand lucra la Apa Nova, taind apa rau-platnicilor:

"Platesti"? "N-am bani", imi ziceau. "Inchideam robinetul, puneam sigiliul si le spuneam: sunati-ma cand aveti. Cel mai important e sa ai cu ce sa-i constrangi".

Primul hop pe care-l are de sarit cuplul care seamana cu clasicul tandem "politistul bun si politistul rau" (Eugen, vorbaret si mereu dispus la negociere, si Radu, solid si amenintator) este usa blocului unde-si are vizuina datornicul, dotata mai mereu cu interfon.

"Eu le spun posta si-mi deschid imediat", vine Radu cu solutia, dupa ce Eugen a incercat fara succes pe la o gramada de vecini necooperanti.

Odata intrati, fara exceptie, apare specia pe care o gasesti in orice bloc: batranicile-radar, care stiu tot ce misca pe scara. Pentru Eugen si Radu, ele sunt si dusmanii, si aliatii lor. Mai intai ii iau la trei-pazeste, ca pe niste straini ce sunt, apoi cedeaza viciului clasic: barfa. "stii cat ne ajuta cate o cotoroanta de-asta? Ne zice tot: omul nu mai trece pe aici, s-a mutat, a facut, a dres", rade Radu.


Printr-un bloc din fundul Pantelimonului, cei doi se pun pe treaba cu datornicul incoltit. Femeia negricioasa si sotul ei au datorii de 400 de milioane de lei la o banca. "Doamna, eu vreau sa va ajut, platiti 30 de milioane in zece zile si eu va tin dosarul, nu-l trimit in instanta. E ultima data cand vin aici, data viitoare vine direct executorul judecatoresc sa va evalueze ce aveti prin casa", o ia Eugen ca la carte. Femeia isi stie pacatul, dar incearca tot: "Mama e bolnava, vai de capul ei, ca nici nu vreti sa stiti in ce hal e. Daca vin doar cu 20 de milioane, e bine?". "Doamna, nu incercati sa negociati cu mine", intoarce brusc foaia Eugen. Comandoul de la Coface stie ca familia din Pantelimon e un caz pierdut, nu vor avea de unde sa scoata toti banii. "Crezi ca ea are de unde sa scoata 30 de milioane in zece zile? Normal ca poate sa vina cu mai putin, noi zicem mersi", ne spune expert Eugen.


Monica, spaima debitorilor

La Eos KSI, merge uns call center-ul in care zeci de oameni incing telefoanele, negociind cu datornicii. Fara a cauta vreo trasatura anume la angajatii sai, directorul Adrian Boghiu vrea totusi oameni pe spranceana: "Iti spun ce nu caut! Persoane care renunta usor, care sunt sfioase, care vorbesc incet, care nu rezista la efort si care nu au o abilitate minima de a negocia. Trebuie sa stie sa se adapteze unei palete foarte largi de profiluri, ai un datornic in suferinta si unul care e bine mersi in vacanta".
Mestera call center-ului de la Eos KSI e Monica, o fata despre care n-ai zice ca e in stare sa te convinga si ca albul e negru. "In principal, datornicilor le e frica. Au o teama cand aud ca vii sa le iei ceva. Multi au impresia ca suntem recuperatori si atunci le explicam frumos ca astia sunt cei cu bata. Noi lucram legal si amiabil. Dupa un an de cand fac asta, am ajuns sa-mi dau seama cum sa-i iau si ce sa le spun dupa cum imi dau buna ziua", povesteste Monica. Nu ar putea sa aiba atat succes in negocierea cu datornicii daca nu ar mana-o ceva launtric. "Trebuie sa ai constiinta ca lucrurile chiar asa trebuie sa se intample, ca datoriile trebuie achitate. Am ambitia sa-i conving sa plateasca, e o mare victorie pentru mine cand realizez ca am puterea de a negocia. La inceput nu eram asa, acum sunt spaima debitorilor", rade Monica, lucru pe care nu si-l permite cand vorbeste la telefon cu un rau-platnic. "O singura data mi-am permis, cand el mi-a zis ca scadenta datoriei pica de ziua lui. La multi ani, ghinion, i-am zis!". 

Cinism
» Lacomia bancilor


"A fost un boom acum cativa ani, cand conditiile de creditare nu erau deloc restrictive, era un grad de indatorare foarte ridicat si puteai sa iei banii in baza unei declaratii pe propria raspundere. Au crescut creditele acordate, dar si cele neperformante", spune Iancu Guda, de la Coface. Punctul pe i il pun cei doi agenti de teren de la Coface: "Sunt banci care dau credite pe banda rulanta, nu-i intereseaza cui. Am prins ofiteri de credit care faceau magarii. Ei au comision din suma pe care o acorda credit, asa ca dau cat mai mult, primesc adeverinte de salariu false. Uneori, erau mana in mana cu datornicii, imparteau banii. Eu pe astia i-as aresta". Cinismul sistemului bancar este ca, la fel ca la cazinouri, nu pierde niciodata. Sunt trei scenarii, toate castigatoare: datornicul inapoiaza banii; datornicul face un nou credit pentru a-l plati pe cel vechi, la aceeasi banca; banca isi asigura oricum creditele acordate, prin polite de asigurare financiara, dar trebuie sa faca dovada ca a incercat sa recupereze banii, inainte sa le incaseze.

Afacere
» Cifre


Firmele de recuperare de creante sunt platite cu un procent din cat recupereaza. Acesta pleaca de la 3% in cazul datoriilor recente, dar poate ajunge la 30%, la debitele vechi. Coface Romania a avut anul trecut 38.000 de cazuri de datornici persoane fizice, cu un total al datoriilor de 20 de milioane de euro. Cea mai mare suma recuperata de la cineva a fost de 25.000 de euro. Eos KSI administra, in prima jumatate a anului, cam 15.000 de dosare de persoane fizice. Recordul individual este de 10.000 de euro. Conform Coface, 70% din dosare nu au giranti, iar 55% din datornici sunt barbati cu varste intre 35 si 55 de ani.





„In 2008, o poveste despre cum se transforma romanii din Sibiu in sasi, ca mai apoi sa devina nemti cu acte in regula la facultatile din Berlin a fost inima unuia dintre reportajele care mi s-au lipit de suflet.

Fara sange, fara politica, fara celebritati.

„Masina de facut sasi merge acum pe baza de romani” este unul dintre motivele pentru care am facut, vreme de cinci ani, presa in cel mai frumos colectiv de ziaristi, la Cotidianul.

Am mers cu trenul, cu aparatul foto in geanta, am stat doua zile si am scris la intoarcere.

Old school. Fara net, fara Facebook.

Doar un pont bun si o documentare pe teren.

Premiul castigat la "Tanarul Jurnalist al Anului 2008" este o dovada de apreciere intr-o zona unde, vorba unui fost redactor-sef, ar trebui sa se infiinteze grupuri de sprijin pentru jurnalistii abuzati psihic.

Ziaristii, ca si entitati creatoare de continut, sunt legati de cititori precum artistii de public.

Problema cu publicul presei scrise nu a fost spectacolul "jalnic" din arena. Acolo unde erau ziaristi adevarati, calitatea nu a fost niciodata o problema.

Problema a fost un soi de toxinfectie alimentara propagata prin tribune, care a golit sala de spectatori si a falimentat trupa de oameni talentati. Si, ca orice artisti, acestia au facut o plecaciune si s-au retras. Ori s-au mutat in ce arene au mai gasit.

Eu am ales prima varianta. Cum am mai spus odinioara, in Romania nu exista tara pentru ziaristi batrani.

• Răzvan Vintilescu


Răzvan Vintilescu a fost Tânărul Jurnalist al Anului 2008, la categoria Reportaj Social sponsorizată de GlaxoSmithKline. S-a incris cu trei articole publicate in Cotidianul: 

Mașina de făcut sași merge acum pe bază de român

- Ce nu a vazut Basescu la Roma, Cotidianul

- Ambasada României din Cairo a intermediat o țeapă egipteană

Din păcate, conducerea care a urmat la Cotidianul a șters toată arhiva online a ziarului ce fusese înființat de Ion Rațiu.

Investigații valorase, excelent documentate, desenele lui Devis Grebu, interviuri, reportaje și articole de opinie de excepție nu mai sunt acum de găsit pe site-ul Cotidianul.

Avem însă articolele tinerilor jurnaliști care s-au înscris în acestă competiție.

Intre acestea - articolul despre „mașina de făcut sași” (22 octombrie 2008) și un alt excelent articol cu care Răzvan Vintilescu se înscrisese cu doi ani înainte în acest concurs -  „Meseria e șpagă de aur”, publicat în 3 octombrie 2006, si pe care îl puteți citi după ce veți fi aflat cum se transformau românii în sași pentru a deveni nemți.

Maşina de făcut saşi merge acum pe bază de români

Majoritatea saşilor au plecat din Sibiu. Românii lăsaţi în urmă umplu până la refuz liceele de limbă germană, îşi schimbă limba maternă, învaţă obiceiurile saşilor şi vor să le ia locul pe piaţa muncii.

  • Razvan Vintilescu

Cu un primar neamţ, propulsat de un partid la fel de german, ce-şi spulberă de ani buni competiţia în blitzkrieguri electorale, Sibiul pare, la prima vedere, un soi de capitală a saşilor din România. Sau, în orice caz, cel mai nemţesc lucru de care au fost în stare românii.

Numai că acest gând este rupt de realitate. „Saşii“ din Sibiu sunt acum români get-beget, în ale căror vene nu a curs, de la Maria Tereza încoace, nici o picătură de sânge nemţesc sau austriac. 


Ei aleg de bunăvoie să-şi schimbe, cu acte-n regulă, limba maternă, optând pentru germană. Nu au vise de autonomie a micului lor spaţiu filo-german faţă de românii şi de maghiarii din jur.

Sunt vreo mie şi ceva de copii şi adolescenţi care au început să înveţe germana încă de pe vremea când gângurelile se dovedeau a fi cea mai mare problemă lingvistică pentru ei. Iar după ce toată grădiniţa au cerut voie la toaletă în limba lui Goethe, nu e de mirare că pe la nouă ani vorbesc fluent o limbă ce altora le-ar provoca fracturi la nivelul papilelor gustative.

Aşa se face că până la sfârşitul liceului studiază totul în germană. Mai puţin limba română. Deşi, dacă ne luăm după notele din catalog şi de la bacalaureat, probabil că ar fi fost mai simplu dacă l-ar fi comentat pe Eminescu tot în germană. Pentru că, la sfârşitul clasei a XII-a, toţi aceşti pui de dac fac stânga împrejur către Europa de Vest şi aleg să susţină proba de limbă maternă în germană.


Fenomenul a început imediat după 1989.

Dacă, la 1 ianuarie 1990, 90% din elevii Colegiului Brukenthal din Sibiu erau saşi, până în luna mai întreaga şcoală s-a depopulat pe motiv că saşii din judeţ au plecat, de bunăvoie, în marş forţat către Germania. Iar pe lângă sate întregi, şcolile de limbă germană s-au golit şi ele.

Nu au plecat doar elevii ce-şi însoţeau părinţii, ci chiar şi profesorii. Din treizeci, câţi avea Brukenthalul la vremea aceea, mai rămăsese unul. Iar din patru clase pentru fiecare an de studiu, tot câte una supravieţuise exodului ce a totalizat doar în 1990 60.000 de oameni, adică aproximativ tot cam câţi etnici germani mai există acum în toată România.

Acesta a fost momentul în care liceul de atunci a beneficiat de câteva piese de import, sub forma unor dascăli din Germania, urmând ca imediat să-i atragă în corpul profesoral pe foştii absolvenţi. 


Iar pentru a oficializa caracterul saxon, guvernul german plăteşte toate costurile legate de obţinerea unui atestat de limbă de către elevii de aici.

Românii au dat buzna în clase şi, treptat, procentele s-au inversat.

Umbla chiar zvonul că în promoţia de anul acesta, din 120 de absolvenţi, unul singur a fost sas.

Şi Brukenthalul s-a transformat într-o maşinărie de făcut nemţi pe bandă rulantă.

O recunosc chiar şi elevii altor licee din Sibiu, care învaţă însă tot la clase cu predare în limba germană, dar după metode româneşti.

„Noi încă nici nu ne acomodaserăm unii cu alţii, iar în Bruk le dădeau teme din prima săptămână. Şi eu puteam să merg acolo, dar mi s-au părut prea severi profii“, spune Alina, o boboacă de la Liceul Pedagogic.

Prietenul ei se bagă în seamă imediat: „În prima oră de chimie au dat test de germană. Le-a spus profa că n-o interesează dacă ei ştiu chimie, pentru că trebuie să ştie chimie în limba germană“.


Deşi, de afară, Colegiul Brukenthal aduce a cazarmă, cei ce adoptă o nouă limbă maternă nu par să fie deranjaţi. Nici de severitatea profesorilor, nici de faptul că în alte părţi şcoala e poate mai uşoară şi în nici un caz de ideea că s-au transformat cu acte în urmaşi ai saşilor.

„Nu e doar o problemă de limbă. Pentru că aici ei învaţă şi despre civilizaţia săsească. Jumătate din liceu participă chiar la cursurile de dansuri tradiţionale săseşti“, spune Carmen Reich-Sander, profesoară la Brukenthal.


Pot exista o sumedenie de motive pentru care un român şi-ar schimba limba maternă.

Pentru adolescenţii sibieni, ele se pot însă număra pe degetele de la o mână: vor să facă facultatea în Germania sau în Austria, să se angajeze în România la firme nemţeşti, unde ar primi bonusuri consistente pentru faptul că pot comunica în germană, sau pur şi simplu au vrut doar să înveţe o limbă străină şi să facă un liceu bun.

„E chiar mai ieftin să faci facultatea la Viena sau la Stuttgart decât în România. Mai ales dacă te gândeşti la ce chirii trebuie plătite în Bucureşti, Cluj sau Sibiu“, explică secretarul colegiului, Ioan Radu Roşian.

Elevii se gândesc nu doar la costuri, ci şi la calitatea studiilor.

„Cei mai mulţi caută arhitectura, jurnalismul, psihologia. Luăm legătura cu universităţile încă din timpul liceului. În general, românii nu sunt priviţi foarte bine în Austria şi în Germania, chiar dacă vin de la un liceu german. Dar în ultimii ani, cei care au terminat aici şi s-au dus la studii afară le-au mai schimbat părerea. Când vorbeşti germana perfect, le câştigi mai uşor respectul“, povesteşte Mihai, elev într-a XI-a.


Ca orice mecanism nemţesc, şi transformarea elevilor români în continuatorii comunităţii germane, dispărută după numeroasele valuri de emigrare, presupune un strict mecanism de control.

Ursula Breuel este consultant de specialitate din însărcinarea Centralei pentru Muncă Şcolară în Străinătate, din Köln. Iar din această funcţie cu denumire rigidă precum o armură de cavaler teuton, ea a făcut în 2007 o analiză asupra situaţiei învăţământului în limba germană din România şi a modului în care elevii români obţin o diplomă de cunoaştere a limbii germane.

Diploma, numită pe scurt DSD, este garantată de guvernul german, examenele fiind susţinute în România, dar corectate şi evaluate în Germania. 


Ursula Breuel a remarcat astfel că, dintre instituţiile de învăţământ ce le oferă elevilor posibilitatea obţinerii diplomei DSD, patru predau germana exclusiv ca limbă maternă, 11 o oferă ca limbă străină, iar la 17 dintre ele germana este predată atât ca limbă străină, cât şi ca limbă maternă.

În total, 1.006 elevi au dat acest tip de examen în 2007, ceea ce face ca România să fie ţara cu cei mai mulţi copii care vor să devină nemţi, cel puţin din punct de vedere lingvistic. Pentru că diploma DSD este necesară celor ce vor să facă facultatea în Germania.

De altfel, doamna Breuel este unul dintre cei trei consultanţi trimişi în România de Centrala pentru Muncă Şcolară în Străinătate ca să coordoneze nu mai puţin de 17 profesori germani, plătiţi de guvernul Germaniei, pentru a supraveghea modul în care se predă limba germană în şcolile româneşti incluse în programul DSD.


Meseria e șpagă de aur

Medici, notari, avocati, profesori si preoti. Toate aceste profesii au in comun faptul ca functioneaza precum breslele inchise din Evul Mediu.

Ca sa intri in cercul lor, trebuie fie sa dai bani grei in toate partile, fie sa inveti exceptional de bine pentru a fi in stare sa concurezi cu cei care isi permit sa-si acopere incompetenta si sa-si cumpere posturile. Oficial, fenomenul nu este recunoscut de cei care conduc aceste bresle.

RAZVAN VINTILESCU

Medicii: profit curat dupa virsta de 40 de ani

Meseria in care se face cea mai mare investitie, atit oficial, cit mai ales neoficial, este cea de medic.

Pentru cei care aleg sa arda etapele, meseria ii poate costa peste 70.000 de euro si doua decenii pina plicul din buzunar devine venit net.

33.000 de euro, postul de chirurg

In momentul in care un medic tinar termina rezidentiatul, adica perioada obligatorie de studii aprofundate dupa absolvirea facultatii pentru a urma o cariera in domeniu, el trebuie sa sustina un examen de medic specialist pentru a-si practica profesia cu drepturi depline.

Numai ca dupa ce va trece de acest examen, el se poate gasi in situatia de a fi somer cu diploma, daca nu isi gaseste un post in spital. Post care, pentru sume ce pot ajunge pina la 30.000 de euro, poate fi rezervat sau chiar inventat.

Doua sint metodele folosite, dupa cum ne-au spus mai multi medici care s-au lovit de aceste cerinte financiare ori au colegi care au apelat la ele.

Prima e cea in care spaga ajunge la directorul spitalului, daca este vorba despre un post de medic specialist pe care nu il anunta ca fiind disponibil decit celui care da banii.

„Am avut colegi care si-au cumparat posturile direct de la director. Chiar daca mai afla si altcineva de acel post, nu are nici o sansa. Banii iti garanteaza slujba, pentru ca e foarte usor sa descalifici pe cineva“, spune un medic specialist, care nu a gasit post in Bucuresti, dar nici nu a avut bani ca sa si-l cumpere.

O alta metoda este aceea a inventarii postului. Aceasta se poate practica atunci cind nu mai sint disponibile posturi de specialisti in spital, dar exista posturi de cercetatori stiintifici neocupate.

In acest caz, propunerea nu mai apartine directorului spitalului, ci unui profesor universitar care lucreaza acolo. Acesta poate cere angajarea unui cercetator, ca portita de intrare in spital a celui care i-a cumparat bunavointa.

In acest caz, medicii sint incadrati cu norma dubla, fiind platiti si pentru activitatea stiintifica, dar au acces si la platile informale din spital.

Cele mai scumpe sint posturile de medic specialist in chirurgie intr-un mare spital bucurestean, care bat spre 30.000 de euro, iar cele mai ieftine, cum ar fi medicina interna, tot sar de 10.000 de euro.

Pentru a ajunge medic primar, specialistul trebuie sa astepte trecerea citorva ani si sa aiba acordul sefului de sectie. Sau, pur si simplu, poate cumpara acest acord, precum si bunavointa comisiei de examen.

Dar pretul este mult mai mic decit cel platit pina atunci.

Cu 3.000 de euro, problema se rezolva. Avantajele insa sint mari: dreptul la mai multe paturi decit un medic specialist, insotit de largirea bazei de recrutare a spagii. La care se adauga posibilitatea de a promova in functia de sef de sectie.


Spaga sub acoperirea meditatiilor

Cu toate ca este cea mai mare spaga data pentru a ajunge medic, suma care iti asigura locul de specialist nu este nici pe departe singura cheltuita pentru acest scop.

Pentru a avea admiterea la medicina in buzunar, meditatiile trebuie incepute din clasa a XII-a, la trei materii de admitere: anatomie, chimie si fizica. Trebuie mentionat faptul ca cei care apeleaza la astfel de meditatii au un singur scop: sa obtina rezultate maxime cu efort minim.

Daca la inceput este necesara o sedinta pe saptamina, in ultimele patru luni, liceenii vor veni de cite doua ori pentru a da teste. Pretul mediu: 80 de euro pe sedinta.

„Mergeam intr-un garaj, unde proful punea scaune de plastic. Eram 20 de copii pe grupa si avea cam trei-patru grupe pe zi. Ne dadea teste-grila, iar cit timp noi le rezolvam, el pleca. Se intorcea dupa doua ore jumate, le corecta, ne lua banii si plecam. Dar din grilele de la examen, aproape pe toate le-am facut in ultimele sedinte“, spune un student de la medicina, care doreste sa ramina anonim.

Avantajele meditatiilor cu cadre didactice din facultate se vad in timp, cind, dupa spusele studentilor, nu vei mai avea probleme daca tot ei iti predau la curs.

„Nu a trebuit sa ii mai dau nimic. Ma stia de la meditatii si am trecut usor“, ne-a impartasit acelasi student cheia succesului sau academic.

Investitie totala de peste 70.000 de euro

Dupa ce au cheltuit intr-un singur an aproximativ 15.000 de euro pe meditatii, pe proaspetii studenti medicinisti ii asteapta alti bani adusi de-acasa.

In sase ani de facultate, cumpararea unui loc in camin i-ar putea costa cam 300 de euro pentru cel care il vinde, plus inca o suta pentru administrator.

Daca adaugam si chiria de aproximativ 1.500 de euro pentru toata durata facultatii, nota de plata a locuintei se ridica la 3.900 de euro.

Cartile pe care unii profesori le impun ca fiind obligatorii, dar si atlasele si compendiile straine mai pot si ele ridica suma totala cu inca 1.000 de euro.

Astfel, pina la sfirsitul facultatii, fara banii dati pe mincare, haine si distractii, un student medicinist cheltuieste aproape 20.000 de euro.

Daca trece de examenul de rezidentiat, cresc si sumele investite.

Cu un salariu mediu de 150 de euro, un rezident trebuie sa vina de acasa cu inca cel putin 300 pentru a plati chiria, utilitatile si nevoi personale minime.

La o durata de cinci ani, asta inseamna 18.000 de euro, plus inca doua mii pentru participarea la congrese si achizitia de carti de specialitate.

Cind adaugam cei 30.000 de euro care garanteaza un post de medic specialist si cei 3.000 care permit obtinerea titlului de medic primar, pina la 35 de ani, un tinar poate plati peste 70.000 de euro pentru a ajunge chirurg.

Bani pe care, la un bacsis mediu primit in spital de o mie de euro pe luna, ii amortizeaza in sase-sapte ani.

Abia dupa amortizarea „investitiei“ se poate spune ca un medic lucreaza pe profit net. Adica dupa virsta de 40 de ani.
 

  • „E folclor, e de competenta organelor”

„Exista un folclor in sensul asta, dar spagile pentru obtinerea posturilor sint de competenta organelor abilitate, pentru ca este o infractiune. Nu sint de competenta Colegiului Medicilor”, spune Vasile Astarastoaie, vicepresedintele Colegiului Medicilor din Romania.

Despre banii platiti sub forma de meditatii pentru a intra fara probleme la facultate, Astarastoaie crede ca aceasta practica a pierdut din anvergura o data cu reducerea concurentei la medicina.

„Doar parintii cu bani isi pot permite asa ceva acum, ca sa isi impinga cu orice pret copiii la medicina. Alta era situatia inainte de 1991, cind erau sase-sapte candidati pe loc, iar elevii veneau la meditatii ca sa vada cum se redacteaza subiectele, cum se corecteaza”, adauga el.

Notari si avocati, greu de intrat

De departe, cea mai stricta casta a meseriilor in care poti sa intri pe baza de spaga si relatii este cea a notarilor. Ceea ce faciliteaza acest tip de acces este sistemul de examinare.

Dupa terminarea facultatii, absolventul care aspira la postul de notar trebuie sa obtina semnatura unui notar in activitate care accepta sa il ia ca stagiar la cabinetul sau.

Studentii care viseaza la o astfel de cariera stiu deja ca 10-15.000 de euro reprezinta pretul de pornire pentru semnatura ce le permite sa dea examenul de admitere ca notari.

Cele mai scumpe spagi de care s-a auzit au ajuns si la 50.000 de euro.

Avind in vedere ca pentru Bucuresti, in fiecare an, se scot la concurs doar aproximativ zece locuri de notari, cu cit suma platita e mai mare, cu atit si posibilitatea promovarii examenului creste.

Pentru ca poti sa ramii si fara examen luat, si cu banii dati.

Dupa doi ani de stagiatura, urmeaza un alt examen, cel de definitivat. Acolo se mai face o triere strategica. Tot de la 10.000 de euro in sus.

Principalul vinovat pentru obligativitatea platilor informale este modul in care se stabileste numarul maxim de notari care pot exista intr-o localitate.

Calculat in functie de citi locuitori exista, acest numar este foarte mic, dar beneficiile financiare pentru cei care reusesc sa devina notari sint foarte mari.

„Atunci cind un notar se pensioneaza, moare sau se retrage din activitate, locul sau este pur si simplu lasat mostenire, deoarece o ruda apropiata a acestuia va intra, prin concurs, pe postul sau“, spune un absolvent al Facultatii de Drept din Bucuresti.

„La nivel de zvon am auzit de astfel de practici, dar concret nu a reclamat nimeni asa ceva“, ne-a declarat Alin Briceag, purtatorul de cuvint al Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania.

12.000 de euro pentru roba de avocat

Si pentru tinerii avocati stagiatura este o conditie obligatorie, fara de care examenul de barou, promovat de majoritatea absolventilor de Drept, isi pierde valabilitatea.

In acest caz, spaga merge pe doua filiere.

O data - la avocatii care primesc de la 1.000 pina la 10.000 de euro pentru a primi stagiari.

A doua oara, spaga este data de stagiar chiar statului, dar de ea profita si „maestrul“ avocat. Acest lucru se intimpla si in Bucuresti sau in orasele mari, unde spaga clasica a cam disparut din cauza concurentei.

Multi stagiari sint nevoiti sa-si plateasca singuri impozitele, doar pentru privilegiul de a ramine in cabinetul maestrului, si nici nu primesc vreun  ban pentru munca prestata.

Altii trebuie sa se transforme in secretari, desi au o pregatire academica.

Ei mai trebuie sa plateasca o taxa de 3.000 RON la barou atunci cind devin stagiari si 2.500 cind au promovat si examenul de definitivat. Bani pe care, in mod normal, ar trebui sa-i plateasca avocatul ce i-a luat stagiari, deoarece el beneficiaza in primul rind de serviciile lor.

„Zvonuri exista, dar nu am primit niciodata o sesizare oficiala“, spune Calin Zamfirescu, decanul Baroului National de Avocatura.

Câstigătorii TJA 2008 Câstigătorii TJA 2008 15.000 de euro o parohie buna

Meseria lor este una sfinta, dar practicile la care recurg pentru a o putea practica nu sint intotdeauna ortodoxe.

Pentru un tinar preot, intrarea intr-o parohie reprezinta scopul carierei sale, dar este destul de greu de obtinut.

El trebuie mai intii sa aiba binecuvintarea episcopului din zona in care este parohia. Episcop care are o intreaga cohorta de consilieri ce fac recomandari. Pozitive sau negative.

„Daca nu il cunosti pe episcop si nu poti sa intervii direct la el, trebuie sa te ajute consilierii“, spune un preot tinar, fara parohie.

La mina consilierilor eparhiali, sumele care s-ar practica sint in jur de 3.000-5.000 de euro pentru o parohie nu prea instarita.

Daca biserica este intr-un oras mare, ele pot sari pina la 15.000 de euro.

Cind banii ajung la episcop, ei se transforma in sponsorizari pentru deplasari, pentru catedrale sau alte lucrari trebuincioase Domnului.

„Intr-o parohie buna, un preot isi scoate banii in maximum doi ani. Daca a dat spaga, este lasat in pace citiva ani, ca sa faca banii la loc“, ne avertizeaza aceeasi sursa din cadrul clerului.

Metodele folosite variaza.

Colectarea banilor pentru acatiste in timpul liturghiei de duminica poate ajunge si la trei milioane intr-o zi.

Vizitele pe care preotii le fac enoriasilor cu prilejul sarbatorilor religiose sint si ele o sursa de bani.

In plus, exista nunti, botezuri, inmormintari.

„N-ati remarcat ca unde vine un preot nou, biserica intra in reconsolidare sau se mai cladeste ceva pe linga? De obicei, paralel se ridica si casa preotului. Mai ales la tara“, mai spune sursa noastra.

Purtatorul de cuvint al Patriarhiei Romane nu a putut fi contactat pentru a participa la realizarea acestui material.

 

Profesorii, mai nevoiasi, platesc spaga si in rate

Un post bun de profesor costa 3.000 de euro pe loc, si ramii pe post, sau 5.000 de euro in rate, in cazul suplinitorilor.

Cei care vor sa devina profesori intr-o scoala sau intr-un liceu trebuie sa sustina, dupa absolvirea facultatii, un examen de titularizare pe post.

Daca obtin o nota finala peste sapte, ei devin profesori titulari, in limita posturilor disponibile la concurs.

Daca iau peste nota cinci, dar sub sapte, ori daca au luat peste sapte, insa nu au fost destule locuri, vor trebui sa se multumeasca cu un post de suplinitor, care va fi scos la concurs in fiecare an.

Aceasta este varianta oficiala. Calea alternativa, tot pe spaga se bazeaza.

„Un post de profesor titular ar costa cam 3.000 de euro, bani in schimbul carora candidatii primesc subiectele sau obtin direct note mari“, mai spune Gabi Petrea, vicepresedintele Uniunii Nationale a Studentilor din Romania, organizatie care a declansat de curind o campanie de denuntare a coruptiei din invatamint.

Suma a fost confirmata si de alte cadre didactice care au fost puse fata in fata cu acest sistem.

Acum si in rate

Varianta de a-ti achita postul in rate este practicata de suplinitori.

Pentru 500 de euro, acestia isi asigura timp de un an un post caldut intr-un oras mare, care a fost ascuns de directorul scolii atunci cind a trebuit sa il declare la Inspectoratul Scolar.

Postul respectiv va fi anuntat abia dupa incheierea concursului de titularizare, insa doar cei care au platit vor sti de el si vor fi angajati.

Asemenea minuni se intimpla fie prin pensionarea brusca a vreunui profesor, prin plecarea altuia de bunavoie, sau prin modificarea brusca a cifrei de scolarizare.

Dupa cum am aflat, exista cazuri in care asemenea profesori suplinitori isi platesc posturile si cite zece ani la rind.

In orase mai mici si mai sarace, postul temporar costa doua-trei sute de euro.

Spaga ajunge, in cazul profesorilor care platesc pentru a obtine locuri de munca, la directorul scolii si la inspectorii care raspund de acea unitate de invatamint.

„Nu cunosc“

„Nu cunosc asemenea cazuri. E foarte greu sa presupui ca se poate intimpla asa ceva“, spune Camelia Gavrila, inspector general la Inspectoratul Scolar Judetean Iasi.

„Nu poti exclude ca ar putea exista astfel de cazuri, dar e greu de urmarit un astfel de fir”, adauga ea, motivind ca sint foarte multi oameni implicati in procesul de redactare si in cel de corectare a subiectelor de la examenul de titularizare.

  • Meditatorii-vedeta cer recomandari

Cine vrea sa intre la facultate fara a sti mare lucru alege sa faca meditatii cu cadrele didactice care contribuie la subiectele de admitere, iar succesul este garantat.

Fapt intilnit la cei care isi propun sa iasa medici, profesori, arhitecti sau artisti cu diploma.

„Meditatiile cu profesori universitari care iti garanteaza intrarea la facultate variaza intre 50 si 100 de euro pe sedinta. Mai ales pentru specializarile unde se intra greu.

Ei sint putini, iar cererea e mare. Si nu primesc pe oricine. Trebuie sa ai recomandari ca sa te bage la facultate”, spune Gabi Petrea, vicepresedintele Uniunii Nationale a Studentilor din Romania.

 

„Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare.

Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin.

Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”


Vlad Mixich
 a devenit Tânărul Jurnalist al Anului 2008 la secțiunea Cultură, cu trei articole între care s-a distins un reportaj cultural - „Îngerii lui Dinescu”, publicat de Esquire.

„Am mai primit premii şi diplomele le ţin de obicei în sertare. Dar cea pe care scrie „Tânărul Jurnalist al Anului” îşi are locul ei pe o măsuţă, flancată de o pană de scris veche şi de o bufniţă albă din piatră. Nu din mândrie e acolo, ci pentru reamintire: cât de important este să scriu cu înţelepciune şi cât de înţelept am fost când am început să scriu. E singura mea diplomă care nu stă într-un sertar.  Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare.  Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin.  Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”„Am mai primit premii şi diplomele le ţin de obicei în sertare. Dar cea pe care scrie „Tânărul Jurnalist al Anului” îşi are locul ei pe o măsuţă, flancată de o pană de scris veche şi de o bufniţă albă din piatră. Nu din mândrie e acolo, ci pentru reamintire: cât de important este să scriu cu înţelepciune şi cât de înţelept am fost când am început să scriu. E singura mea diplomă care nu stă într-un sertar. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare. Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin. Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”
Articolele sunt încă disponibile online:
Nobilii vagabonzi ai bibiotecilor (DW)
Îngerii lui Dinescu (Escquire)
Perne moi pentru obraji groși (Gazeta de Sud)

La acea ediție au mai fost nominalizați Daria Ghiu (Observator Cultural, Idea.ro) și Cosmin Perta (Cuvântul).

Juriul format din Ioana Pîrvulescu (România literară), Dan C. Mihăilescu (ICR) și Mircea Vasilescu (Dilema Veche) și-a argumentat astfel opțiunea pentru Vlad: 

„Pentru spiritul jurnalistic, acuitatea observației, atitudinea culturală, vervă, imaginație și pentru modul fin în care își tratează subiectele.”

Cu un an înainte, Vlad se inscrisese în concurs cu trei texte publicate în Gazeta de Sud.

I-au adus o mențiune, nu și Marele Premiu (Adina Rosetti a câștigat în TJA 2007 la secțiunea Cultură).

„Îngerii lui Dinescu” i-au ținut însă partea în 2009. 


Satul Cetate e aproape în pustiu, la marginea ţinutului în care oltenii îşi cresc prazul; mai uşor îi găseşti pe hartă pe bulgarii din Coşava, localitatea care a dat numele vântului care bate prin zonă. Dacă numele bulgăresc a fost împrumutat sau luat cu japca, numai Dumnezeu ştie. Că veni vorba de Dumnezeu: se zice că El Însuşi a apărut în inspecţie, acum vreo 60 de ani, prin locurile astea unde Dunărea ia o curbă bruscă în plină câmpie. A coborât dintrun nor, în faţa unui ciobănaş puţin bâlbâit, puţin mut, şi i-a spus la ureche niscaiva secrete. De fericire, ciobănaşul a început să vorbească şi mai apoi să vindece ologii, babele surde din naştere şi vacile cu lingoare.

Pe unde se bălegau pe vremuri vacile vindecate de Petrache Lupu, ciobanul sfânt de la Maglavit, trece astăzi şoseaua judeţeană 56A, care vine de la Craiova şi se întinde înspre Cetate. Trece la doar câteva sute de metri de locul unde s-a petrecut minunea, dar îl ignoră şi merge mai departe printre stâlpii de telegraf ornaţi cu steguleţe tricolore şi europene. Căci astăzi, în ţinutul Coşavei, s-a dus vestea unei noi minunăţii: îngerii lui Dinescu s-au coborât lângă Cetate.

Dacă ai ajuns la o troiţă galbenă, „la monument” – care în orice sat românesc comemorează trecerea războiului – atunci înseamnă că eşti în centru. Troiţa este străjuită de două tunuri negre. „Tunurile le-a pus acilea Dinescu, mamă”, vine explicaţia unei babe neîntrebate. Iau urma babei-tezaur de informaţii, care ţopăie încinsă la tălpile goale de asfaltul fierbinte. Mă opresc din drum cele şase sticle de bere Noroc aliniate sub privirile paterne ale lui nea Jean, nea Guiu şi nea Sile. Toţi trei au ochii albaştri şi bronzul de pe faţă muşcat de vreme. Nea Sile „s-a lăsat de barjă” şi are barbă albă marinărească şi tatuaj. Îmi desenează în praf un fel de hartă a satului, ca să-mi explice cum pot să ajung la „conacul lu’ Dinescu”. Îl ştie pe Mircea Dinescu, şi nu de la pântelevizor, ci de pe uliţă, că doar sunt consăteni. „Matale trebuie înainte de toate să înţelegi un lucru: cine linge bordurile din Cetate, cine înfige ţăruşul la Cetate şi cine bea apa din Cetate nu mai pleacă neam d-aci!” Se pare că Dinescu le-a făcut pe toate trei şi, deşi e un băiat de nota 10, e cam periculos. Ar lucra toţi trei bărbaţii la el pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.

Nea Guiu, de sub basca lui cu un tăieţel comunist în vârf, mă compătimeşte că nu am fost ieri pe aici, când Dinescu a tăiat într-o singură seară o vacă, un bou şi un taur. Deşi rotisoarele uriaşe de la conacul din vale nu se văd din sat, fiecare om ştie exact cum arată. „Sunt uite aşa de mari, cam cât o combină nemţască, şi când se pun aşa pe învârtit şi uruit începe să se încreţească de poftă barba lu’ ăla mare şi gras de la televizor care vine tot timpul p-aci.”

Satul Cetate e poate singurul din România în care fiecare ţăran ştie cum arată şi cu ce se ocupă Andrei Pleşu, un obişnuit musafir al locurilor. Iar oltenii de aici sunt mândri nevoie mare că la ei pe uliţă s-a deşertat tot televizorul.

Ar lucra toţi trei bărbaţii la Dinescu pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine, dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.Ar lucra toţi trei bărbaţii la Dinescu pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine, dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.Deşi e cald, nea Jean, cel mai bătrân şi totodată cel mai tăcut membru al adunării, ţine pe el o flanelă de culoarea şi asprimea pietrei din drum. Îşi scarpină meditativ ţepii din barbă şi, printre dinţii trataţi cu tutun, îmi şopteşte gâjâit: „Nu e bine că s-a dus vestea comunei. Nu e bine ce face Dinescu, că acuma au să vină toţi aci şi cu asta şi preţurile au să crească”. Cutia Pandorei se deschide odată cu şoapta ameninţătoare de gânsac bătrân, care te umple de teamă – deşi ştii că nu te poate răni. Până la urmă, cei trei sunt aici de la coacerea lumii şi lingeau bordurile din Cetate încă din vremurile în care Dinescu nu era decât un biet poet dizident cu domiciliu forţat şi interviuri în Libération.

În 1988, versurile lui Dinescu, născut în 1950, la Slobozia, într-o familie de muncitori, fuseseră interzise de comunişti, iar reacţia poetului a fost să dea un interviu în presa franceză din care Ceauşescu ieşea mai şifonat decât flanela lui nea Jean. Deşi Dinescu avea dosar curat şi studii de jurnalism, familia lui a fost pusă sub severă supraveghere, el însuşi fiind arestat la domiciliu. Peste doar un an, Dinescu avea să devină poetul revoluţiei, apoi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (unde cu 20 de ani în urmă fusese portar), apoi pe rând directorul Academiei Caţavencu, om de afaceri, membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fondator al cotidianului Gândul şi, în sfârşit, inventatorul conceptului de „port cultural”; cel de la Cetate este primul din Europa şi motivul sosirii mele pe malul Dunării.

Harta desenată de nea Sile în praful drumului mă poartă pe o uliţă neasfaltată. Indicatorul rutier pe care scrie cu vopsea veche „Portul Cetate” e greu de observat, fiind umbrit de o casă părăsită, cu lemnărie vişinie şi balcon cu grifon. Ceva mai la vale, după casa cu numărul 1768 de pe uliţa fără nume, satul Cetate se termină şi începe lunca Dunării. Un şir uriaş de salcâmi severi, sub care s-a aprins un mac stingher, mărgineşte drumul. 

Printre musculiţele de câmpie care îmi învăluie capul nu se vede decât moşul care e azi de rând la vaci; are pe cap o pungă cu rol de pălărie de soare. În rest, ţipenie de om. După două curbe şi un iaz păzit de opt căţei mici şi flocoşi, răsare o bucată de lemn pe care cineva a scris cu o caligrafie îndoielnică: „Înger Parc”. În spatele ei, printre frunzele de plopi, se zăreşte o casă albă, cu etaj şi acoperiş din ţiglă. Conacul lui Dinescu.

Casa are o mansardă cu trei ferestre pătrate cocoţate pe acoperiş şi, de o parte şi de alta, două balcoane brâncoveneşti elegant conturate. La doar 50 de metri de uşa înaltă, din lemn de un maroniu cald, curge Dunărea; şi pe ea, un ponton vechi, garnisit cu cauciucuri şi înnobilat: „Port Cultural Cetate”. Din pragul casei îmi zâmbeşte Sergiu Vasilov, un bărbat de 34 de ani cu părul lăsat puţin să crească şi cu un uşor accent de venetic. E îmbrăcat într-un tricou de duzină şi are în picioare o pereche de şlapi.

„Doamna şi domnul Dinescu vor întârzia puţin, au făcut pană pe lângă Slatina... dar până sosesc ei, putem vedea împreună împrejurimile.” Sergiu îşi alege cuvintele cu atenţia unui filatelist care îşi inspectează clasoarele. Faţa lui pătrată inspiră încredere, iar când aflu că a trăit mai bine de cinci ani în Japonia studiind literatura niponă, parcă începe să şi semene cu un japonez. A plecat de la 19 ani din România şi spune „turmă de cai” în loc de „herghelie”. A aflat despre îngerii de la Cetate din emisiunea Tănase şi Dinescu şi, reîntors pentru a-şi înnoi paşaportul, s-a hotărât să viziteze locul. Şi-a condus maşina cu gardă joasă pe drumul de ţară şi l-a găsit pe Dinescu admirând apusul de pe Dunăre. „Mi-ar plăcea să stau aici”, i-a spus Sergiu. „Păi hai”, i-a răspuns Dinescu. „Numai să-mi răspunzi la o întrebare: eşti un tip optimist? Că mă tem să nu fii cumva unul din ăia, aşa, mai bacovieni.” Sergiu nu doar că e optimist, dar este şi un excelent specialist în marketing. Firma pentru care lucrează are birou virtual, ceea ce îi permite să trăiască oriunde există o conexiune la internet. La conac există şi, prin urmare, a ales să locuiască aici deocamdată. Astăzi, în jurul maşinii sale sport a crescut iarbă până peste roţi.

Pornim printre sălcii şi prin iarba nebunesc de înaltă către fosta vatră a satului. Pe la sfârşitul secolului XIX, Cetate era un punct important al comerţului cu grâne pe Dunăre, pentru că, la Viena, croissantul se făcea cu grâu românesc. Moara boierului Barbu Drugă era cea mai modernă din România monarhistă. Apoi au venit comuniştii, locul a decăzut şi s-a transformat întrun pichet marginal de grăniceri sictiriţi. Vatra veche a satului, numită „La Ulmi”, este astăzi un iaz care se învecinează cu o vie tânără. Locul este împrejmuit discret cu un gard care fereşte via de copitele celor trei armăsari negri ce trăiesc în jurul iazului. Nici când erau mânji nu le pusese nimeni şa sau căpăstru; Dinescu şi soţia lui, Maşa, interziseseră aşa ceva. Astăzi, armăsarii sunt atât de liberi, încât s-au sălbăticit.

Din mijlocul iazului, de la capătul unui podeţ de scânduri, ne fluieră nea Lică pândaru’ fluturându-şi bucuros braţele goale.

Nea Lică visase să se facă poliţist şi să iasă la pensie la 45 de ani. Acum are 40 şi se gândeşte că, dacă ar fi fost poliţist, tot aici ar fi ajuns după pensionare. Este primul pândar dintr-un şir de 24 pe care Dinescu nu l-a dat afară. Ceilalţ  furau. Cu cinci ani vechime, e cel mai bătrân în post. În gura lui, cuvintele se revarsă ca valurile Dunării într-o zi cu furtună. Râde mult şi cu gura deschisă, îndeajuns ca o rază de soare să se strecoare printre dinţii lui lipsă când îmi spune că „La Ulmi” e o oază de fericire. Dă la râmă nea Lică, în locul momit cu bucăţi mari şi cleioase de mămăligă. Uneori pescuieşte împreună cu „domnul Dinescu” şi nu prea înţelege cum de în două-trei ore şeful lui face o găleată plină. „Dar să nu-i ziceţi niciodată baftă când pleacă la pescuit. Niciodată baftă, că se supără rău... Să-i ziceţi «căcat în traistă» că atunci se bucură şi-i prieşte.”

Dinspre malul celălalt al iazului apare un cârd melancolic şi caraghios – şapte măgari care îşi plimbă urechile mari pe lângă apă. Zice-se că sunt preferaţii lui Dinescu, care le aduce bomboane, turtă dulce, napolitane şi se întristează când îi loveşte boala. Pentru Lică, măgarii sunt doar nişte animale simpatice şi bune de muncă, dar Dinescu nu se sfieşte să spună chiar şi la televizor că „puiul de măgar e cea mai melancolică făptură din câte mi-a fost dat să cunosc; toţi ceilalţi pui, chiar şi ăştia de om, urlă până se înroşesc, dar puiul de măgar priveşte Luna aşa, în tăcere, cu urechile alea mari ale lui de făptură tristă”.

Stau alături de Sergiu, la o masă lunguiaţă sub teiul din faţa casei. Stăpânii locului încă n-au ajuns. Sergiu îmi povesteşte din auzite despre doi tineri bancheri care au venit de la Viena cu canoele pe Dunăre să vadă „Înger Parcul”, trecut pe o hartă turistică germană. Îmi vine greu să iau în serios o poveste cu aşa iz de legendă, îmbogăţită probabil de imaginaţia lui Dinescu.

Dar mi-l amintesc pe Răzvan Popovici, tânărul violist pe care l-am cunoscut tot aici. S-a întâmplat în urmă cu două luni, când m-a întărâtat un afiş lipit pe un perete lângă Ateneu, şi care anunţa un concert de muzică de cameră, undeva lângă Dunăre. Am ajuns la Cetate în clipa cea mai savuroasă a după-amiezii, după ora şase, când totul e dulce şi neterminat. În faţa casei erau un tractor foarte vechi – din cele văzute doar în albumele cu fotografii interbelice –, scheletul unei maşini de epocă cu volanul îndreptat spre răsărit şi, între ele, o sanie rusească în care Nataşa lui Tolstoi s-ar fi simţit ca acasă. Lângă sanie, un tânăr cu păr creţ şi dezordonat privea, cu spatele la mine, către Dunăre. În mâna lui dreaptă se iţea conturul unei viole. Când am ieşit din maşină, prin ferestrele larg deschise de la etaj, s-a prăvălit peste mine o tonă de bucurie muzicală. Mozart! Am privit în jur: o duzină de câini tolăniţi, câteva plase de pescuit, Dunărea pustie şi Mozart. Tânărul cu viola a întors către mine o frunte imensă şi mi-a zâmbit: „Îţi place?”.

Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul.Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul.Îmi plăcea şi mie, şi publicului strâns să asculte concertul instrumentiştilor reuniţi pe malul fluviului pentru o săptămână de studiu. Un public răsfirat pe câteva covoare înflorate, un public cu media de vârstă undeva la căderea dinţilor de lapte. Copiii de ţărani, copiii de bucătărese, copiii de ţigani şi copiii de primari ascultau în sufrageria casei Dinescu acorduri din Schubert şi Brahms. Pe scenă, un cvartet de corzi înveşmântat în cel mai pur frac de concert vienez. Mai târziu, i-am cunoscut pe câţiva dintre prietenii lui Popovici. Nu erau primii oaspeţi de acest rang sosiţi la Cetate, în taberele organizate adesea de familia Dinescu pentru artişti, în care mâncarea şi cazarea sunt gratuite. Mi-au vorbit visători despre Dunăre, linişte, ceaţa de dimineaţă, dar salivau entuziasmaţi la amintirea gătelniţelor lui Dinescu. Naoki Hedenborg, un violoncelist ( japonez după mamă) misterios şi tăcut, al cărui nume e scris pe afişele celor mai vestite săli de concert ale lumii, a făcut o pasiune pentru mielul cu ştevie. Diane Ketler, profesoara de pian de la Royal Academy of Music din Londra, s-a amorezat de sfecla roşie prăjită în ulei de măsline. Înainte de masă cântase la pianul din sufragerie, un pian cumpărat de Maşa de la un diabetolog celebru (care din banii primiţi a comandat un bust al românului care a descoperit insulina). Popovici mi-a şoptit la ureche că nici bunica lui nu făcea o cremă caramel atât de bună precum cea a lui Dinescu.

Câteva săptămâni mai târziu, mi-a spus că portul de la Cetate l-a marcat. Că, privind Dunărea de lângă sania rusească, îşi închipuia cum ar fi fost copilăria lui dacă n-ar fi confiscat comuniştii casa de la ţară a familiei. Mi-a spus că locul de la Cetate e rupt din rai nu doar pentru că acolo soarele apune frumos, ci pentru că există oameni care ştiu cum să-l privească. Popovici are un talent care l-a purtat prin lumea întreagă; când un om ca el spune că soarele privit printre îngerii de la Cetate este cel mai frumos din Europa, povestea bancherilor canoişti veniţi de la Viena pe Dunăre devine brusc credibilă.

La masa de sub tei s-a lăsat liniştea; nu se-aude decât curgerea apei. Maşa şi Mircea Dinescu trebuiau să ajungă acum trei ore. „Oare mai vin?”, îl întreb pe Sergiu. Înainte de un răspuns, auzim printre sălcii zgomotul unei maşini. Sărim în picioare, dar Sergiu se lasă moale în scaun la vederea unei Dacii negre, din care coboară un domn în pragul bătrâneţii, îmbrăcat corect şi cu o faţă deschisă. Este domnu’ Dinu, inginerul agronom pe care Dinescu l-a angajat în urma unui anunţ făcut în direct la televizor. Vorbeşte animat despre plantele lui, despre pomii lui, despre via lui, despre ţăranii din Cetate care nu ştiu să lucreze, despre ţiganii din împrejurimi care ştiu, despre altoiuri cu nume ciudate şi despre binefacerile trezitului în zori de zi. Într-o oră te poate convinge că viaţa merită trăită numai dacă eşti agronom.

Domnu’ Dinu ne îndeamnă spre cea mai nouă construcţie de la Cetate. E la doar o sută de metri de casa familiei, chiar în buza Dunării, şi în trecut a servit drept magazie de CAP. Recent, Maşa s-a hotărât să o transforme în altceva. Dinescu a râs şi nu a crezut într-o schimbare reuşită. Maşa, călită în luptele cu marii dramaturgi ruşi pe care i-a tradus în română, şi-a contrazis soţul. A păstrat acoperişul vechi de un secol, dar restul pereţilor au fost refăcuţi şi văruiţi în alb curat, iar nişte ferestre luminoase au deschis interiorul în stânga, către Dunăre şi în dreapta, către pădure.

Când am intrat în fosta magazie împreună cu Sergiu, o trupă de mămici agitate pregăteau petrecerea copiilor lor, proaspeţi absolvenţi de gimnaziu. „Închiriază domnul Dinescu locul ăsta pentru banchete?” Sergiu ridică neştiutor din umeri. „Acum e aici un banchet al copiilor din sat. Atâta ştiu şi eu. Dar ai fost aici când au venit oamenii Realităţii?”

Fusesem. Era o seară de luni din mai, ba înnorată, ba senină, şi gospodăria lui Dinescu forfotea ca un muşuroi de furnici surprinse de ploaie. Două evenimente importante coincideau. Unul pe inima Maşei, care invitase la Cetate, cu ocazia Festivalului Internaţional Shakespeare, o întreagă trupă de actori şi regizori străini şi un cor de filarmonică cu program de muzică medievală. Celălalt, pe inima lui Dinescu: îi adunase pe bărbaţii care întruchipează „Feţele Cotidianului” la Realitatea TV, pentru a filma în direct emisiunea.

Când s-a pornit potopul şi soarele a început să apună lovind razant în stropii de ploaie, corul a dat drumul cântecelor medievale. În fosta magazie, regizori faimoşi, paznici de noapte, jurnalişti celebri, actori hamletieni şi bucătărese voluptoase au tăcut înfioraţi de locul metamorfozat într-un început de sfârşit de lume. Senzaţia de ireal plutea la fel de grea şi vizibilă precum aburul ce începuse să iasă dintre sălciile răcorite de ploaie.

Sprijinit pe o latură a clădirii, lângă ferestrele încadrate de pădurea din spate, jurnalistul Robert Turcescu asculta îngândurat. Ceva mai târziu, în timp ce Oana Sîrbu, prietena lui, ne fotografia de lângă reflectorul aşezat pe iarbă şi pus să lumineze de afară sufrageria-studio, Turcescu mi-a spus că locul îi dă fiori. „Pe mine m-a furnicat pe şira spinării să văd cum în satul ăsta, unde oamenii beau cu necaz în cârciumi aşteptându-şi ajutorul social, vine un cor de filarmonică să cânte piese din perioada medievală.”

„Dinescu este aici de o generozitate nebună”, a continuat el, „pentru că din toate astea se alege cu o extraordinară bucurie interioară. Dăruind, vei dobândi: asta e povestea locului ăstuia”.

Turcescu nu a fost singurul vrăjit. Pe măsură ce melodiile elizabetane curgeau alături de Dunăre, de ploaie şi de asfinţit, ochii tuturor căpătau încet- încet privirea caracteristică oamenilor pierduţi în visare. La un moment dat, potopul de afară a fost despicat de patru ţărani vânjoşi care cărau prin noroi două rotisoare în care stăteau înfipţi ca nişte trofee berbecii. Capetele visătorilor s-au întors pe rând şi, inevitabil, ochii lor au început să poftească la carnea suculentă. Curând, magazia-sală de concert a fost inundată cu fumul aromat de lemn încins şi de piele crocantă. În acea clipă, deşi corul continua să cânte, concertul se încheiase deja.

Pe când mă înfruptam alături de mulţime, dintre rândurile de oameni s-a desprins o siluetă mai corpolentă, dar pe care costumul cădea impecabil. Pantofii perfecţi ai bărbatului au pornit, prin noroiul proaspăt, spre casa familiei Dinescu. L-am ajuns din urmă abia în sufrageria mare în care trona pianul diabetologului. După ce şi-a luat un păhărel cu ţuică limpede şi sănătoasă, jurnalistul Emil Hurezeanu m-a salutat zâmbitor şi, împreună, ne-am aşezat pe unul dintre cele patru fotolii de rafie cumpărate de Maşa din târgul Craiovei.

„Aici la Dinescu este o fărâmă din ce ar fi putut să fie şi de fapt n-a fost niciodată România, decât în literatură, şi acolo foarte rar”, mi-a spus el. „Adică marginea Dunării, iazurile din pădurile de stejari, viile din depărtare, gastronomia asta fabuloasă cu sarmale fierte în vin şi cu carne de gâscă roşie, cu cea mai bună pastramă de raţă, cu popasurile turiştilor culturnici, jumătate snobi, jumătate bogaţi, care vin de la Viena, de la Regensburg, de unde-or mai veni, să viziteze locuri care le aduc aminte prin miros, prin gastronomie, prin castraveţi, ba de Canetti, ba de Dinescu, ba de ce-ar fi putut fi o aventură erotică aici, la gurile Dunării.”

Sunt întrerupt din povestirea acelei seri de zgomotul unei maşini care trece în viteză peste gropile drumului de ţară. „Ei sunt!”, exclamă Sergiu. „Sigur ei sunt, numai domnul Dinescu conduce aşa pe drumul ăsta.” Grăbită, Maşa intră în casă, lăsând în urmă fluturarea plăcută a unei fuste lungi în culorile pastelate pe care le poartă de obicei. Unii spun că seamănă cu o prinţesă rusoaică, dar eu cred că de vină e rezonanţa numelui şi părul bălai strâns într-o coadă. Dinescu se mişcă mai greoi şi, în cămaşa neagră cu guler de tunică pe care o poartă şi la emisiuni şi în bucătărie, arată ca un popă burtos şi cuminte. Buzele lui, şi late şi lungi, se văd de la zece metri. Ne anunţă tare, din pragul casei: „În 10 minute mâncăm, da?”.

Îl urmez pe Sergiu în casă. Uşa dintre sufragerie şi holul ce uneşte bucătăria cu biblioteca este străjuită de doi îngeri de lemn, înalţi şi timizi ca două călugăriţe tinere. Aripile sunt de culoarea lemnului, dar spuzite cu un alb ca de făină, iar îngerii nu au nici ochi, nici gură, pentru că nu le-a fost sculptat un cap. „Dacă mă gândesc la Cetate, primul lucru care-mi vine în minte sunt cei doi îngeri”, îmi va spune Maşa mai târziu. „Mircea i-a luat din Bucureşti, de la o sculptoriţă tânără, special pentru locul acesta.”

Urc cele 42 de trepte în spirală care duc la mansardă; e largă şi luminoasă, cu un parchet cald, roşcat şi doar patru perne azvârlite pe jos. Se sprijină pe câteva bârne de 10 metri aduse special din Covasna, căci în Oltenia nici o bârnă nu are mai mult de 6 metri. Aici gândesc şi lucrează toţi artiştii găzduiţi de familia Dinescu şi locul e împânzit de obiectele plăsmuite de sculptorii, pictorii sau ceramiştii care au trecut prin mansardă. Statuete alungite, oale de lut cu forme ciudate, mai multe tobe (care par africane, dar poate nu sunt), un bust de femeie fără cap, linguri şi vase de lemn, câteva pene şi un trombon, un volum greu şi roşu pe care scrie „Omagiu” şi posterul electoral, din anii ’90, cu Pleşu, Dinescu, Caramitru şi Hăulică.

Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul. La aragazul mare cu butoane roşii, Dinescu face pase magice, arcuiri artistice de încheietură, descântă, încântă şi conduce ca un dirijor care se ştie inegalabil. Primele lecţii de gătit le-a luat de la bunicul său şi, pentru că mama era la serviciu, copilul Dinescu a luat în primire sarcinile de bucătărie. „Pe urmă am citit tot soiul de cărţi, am mâncat tot soiul de lucruri, şi acum am ajuns să le învăţ eu pe bucătăresele mele să gătească. Bucătăria asta e şi o terapie, aşa...”

Îl însoţesc înspre cămara ce miroase tipic, a tencuială răcoroasă; ceva ce la blocuri nu va exista niciodată. Pe rafturi se înghesuie borcane neobişnuite: fineţuri, busuioc, tarhon, frunze de mentă, untură de raţă şi, agăţate ameninţător, două maţe de viţel umplute cu carne din pulpa afumată a unui porc. Dinescu inspiră cu putere, iar apoi mă avertizează: „Auzi, mă, dar să nu care cumva să dai în vileag reţetele mele. Reţetele nu se spun!”.

La cină avem păstrăv încins însoţit de capere, cartofi fierţi după o reţetă secretă şi sfeclă roşie dată prin tigaie, ruda mai gustoasă a bananelor prăjite. Vinul lui Dinescu e alb în pahare şi se bea mai abitir decât apa. La masă, familia discută lucrurile importante: ciupercăria nou proiectată, piesele de teatru apărute, via tânără şi câte o reţetă mai nouă. La această masă şi-a dat Dinescu seama că Sergiu nu e bacovian, ci optimist şi, tot aici, bunul său prieten Andrei Pleşu s-a reabilitat în faţa rectorilor germani contrariaţi de drumul de cinci ore până la locul unui festin dovedit a fi fabulos.

„Am fost dintotdeauna obsedat să am o căsuţă mică, o colibă, o bojdeucă pe malul unei ape”, îşi aminteşte Dinescu de întâmplarea care i-a adus aici. „Dar îmi luasem gândul de la chestia asta. Şi în ’97, pe când eram încă preşedintele Academiei Caţavencu, i-am lansat lui (Ioan) Groşan o carte, la Craiova. Atunci a venit un doctor la mine şi mi-a zis: «Dom’le, sunt directorul spitalului de la Calafat, dar ştiţi, e ziua mea şi eu am o casă pe malul Dunării la Maglavit şi v-aş invita acolo la un berbec la proţap». Şi am zis eu: «Cum se cheamă? Maglavit? E vorba de chestia pe unde a fost Dumnezeu în ’38?». Pentru că pe Dumnezeu nici în Vechiul Testament nu l-a văzut nimeni. Moise nu i-a auzit decât vocea. Prin alte părţi a venit Maica Domnului, a mai apărut şi Iisus, numai la noi, în România, a venit de-a dreptul Dumnezeu.”

În timp ce povesteşte îmi pune în farfurie, fără să mă întrebe, încă un păstrăv tânăr şi aromat, pe care tot el îl taie transversal şi-l îndeasă cu capere. „Eu aveam o străbunică care era foarte credincioasă şi îmi tot povestea de Maglavit, unde fusese ea în tinereţe. Străbunica mea a trăit 101 ani şi bântuia pe la mănăstiri în fiecare an, era o mare figură! Şi când am auzit de Maglavit m-am dus la doctor. Şi de la Maglavit, se vedea ceva aicea.
Zic: «Dom’le, ce se vede în zare?». Zice: «E un port agricol pustiu». Hai să mergem să-l vedem, am zis eu aşa, fără să-mi dau seama că mi se va schimba pur şi simplu viaţa.”

În 1983, Mircea Dinescu scria patru versuri: „Daţi-mi mie pe mână un ziar de provincie / şi-o baracă de scânduri cu o firmă soioasă / şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie / şi a porturi deschise”. S-a dovedit o profeţie adevărată.

„Atunci tocmai îmi vândusem Academia Caţavencu, şi cum eram acţionar majoritar, am luat o sumă destul de consistentă. Şi am venit la primărie şi am întrebat: «Dom’le, care este preţul de pornire?». Dacă te gândeşti acum, preţul era absolut ridicol. Am avut vreo şase concurenţi din sat. Suma de pornire era, cred, echivalentul a cam o mie de dolari. În ’97 erau câteva milioane, dar casa era o ruină. Mi-amintesc că m-am dus la bancă şi am schimbat zece mii de dolari, că m-am gândit să nu vină unii mai încoţopeniţi, să pot face faţă. Şi am venit cu banii într-un geamantan, că nu apăruse încă milionu’ pe vremea aia, erau din astea de cinci mii. Şi am venit la licitaţie. Şi am spus: «Cât face?». Au răspuns: o mie de dolari. Şi eu am zis atunci: două mii! Şi ăia toţi au rămas muţi, că n-a avut nimeni să dea.”

Maşa începe să râdă de vocea bombată de mândrie a soţului ei. „Ei, dar ce emoţii avea Mircea. Îşi imagina că, cine ştie, trebuie să o mai fi văzut cineva şi să-şi dea seama ce loc, şi ce frumos, şi mai ştiu eu ce. El a avut emoţii foarte mari. Eu, la început când am auzit, am fost puţin derutată. Dar apoi, când am văzut-o, mi-a plăcut din prima. Am fost foarte surprinsă, pentru că îmi închipuisem un cu totul altfel de peisaj. Credeam că o să fie ceva mai învăluit, ca în Deltă. Nu-mi imaginam că e ceva atât de deschis, şi mi-a plăcut foarte tare, mi-a plăcut de la început, fără să mă gândesc. Acum mi se pare că locul ăsta ne-a dat totul.”

Privesc peste părul blond al Maşei şi, deasupra pianului, văd tabloul cumpărat de la Sulina, de la un pictor lipovean. Pe o baltă îngheţată şi albastru-verzuie, mai mulţi pescari cenuşii au prins în năvoade doi îngeri goi cu aripile roşcate şi pielea rozalie. Înainte de ’89, năvoadele lui Dinescu erau versurile. Îngerii prinşi în poeziile lui seamănă mult cu oamenii: sunt glumeţi, pleacă în exil, sunt puri sau obsceni, locuiesc într-o baracă sau într-o picătură de vodcă. Astăzi, Dinescu prinde artişti şi foloseşte o momeală irezistibilă: realitatea fabuloasă de la Cetate.

„Când am venit prima oară aici cu toţii”, spune el, „înăuntru erau 20 de purcei şi în bucătărie era sediul unei vaci care pe nişte folii avea puşi câţiva coceni. Copiii erau încă mici, aveau vreo 7-8 ani, nu? Casa nu mai avea nici plafonul şi nici trei sferturi din acoperiş. A durat patru ani să o refacem. Acum, mulţi dintre cei care vin aici spun că în cotul ăsta al Dunării se liniştesc. Are locul acesta un efect extraordinar. Iar pentru noi, aici e acasă. Aici stăm noi. Eu sper că povestea locului ăsta va fi mai durabilă decât povestea Păltinişului. Cu cât va trece timpul, aici lucrurile se vor dezvolta. Aici povestea abia acum începe”.

Prea mulţi dintre noi trăim o viaţă întreagă cu imaginea locului ideal şi a casei ideale în care ne-am creşte copiii, fără ca visul să se împlinească. Există câţiva norocoşi pentru care întâlnirea cu spaţiul visat se produce, iar familia Dinescu se numără printre ei. Dar pentru ca un loc să existe cu adevărat, să mustească de viaţă şi energie, el trebuie să fie povestit. Iar Dinescu îşi povesteşte locul în fiecare zi.

„Era unu’, George, hidrologul care venea aici în fiecare seară să măsoare cotele apelor Dunării. Şi mă întreabă odată de ce mă uit seara încolo? I-am zis că eu mă uit cum apune soarele în apă, cum se face Dunărea roşie, că nu există apus mai frumos în România decât acesta de la Cetate şi ce miracol este. Ăla, care tot venea de 10 ani aici nu văzuse apusul ăsta niciodată. Şi când i-am arătat, s-a uitat şi mi-a zis: «Da, dom’le, acum văd şi eu ce frumos este».”

Pe latura vestică a casei se găseşte unul dintre balcoanele brâncoveneşti ale conacului. „Aici mă gândesc eu să îmbătrânesc”, mi-a spus Dinescu, „şi în balconul ăsta vreau să aştept eu, peste vreo 80 de ani, să dau în primire. Atunci când apune soarele”. Pe acelaşi balcon, Dinescu a avut acum câţiva ani un fel de viziune: era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul Dunării. „M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri.”

Cina e pe sfârşite şi Dinescu îşi stoarce peste mâini o lămâie întreagă, cu al cărui suc începe să-şi cureţe degetele. În cameră intră pe tăcute doi copii de 14 ani îmbrăcaţi festiv, care mulţumesc familiei pentru că le-a pus la dispoziţie sala de pe malul apei. Apoi ne invită, parcă spunând o poezie învăţată pe de rost, să ne alăturăm.

„Hai să mergem”, îi spune poetul soţiei. „Hai să salutăm mămicile.”

Se ridică obosiţi şi se adâncesc în noaptea din faţa casei. O noapte plină de îngeri.

Page 1 of 2

PROIECTE NAŢIONALE

Tânărul Jurnalist al Anului

Concursul „Tânărul Jurnalist al Anului" a fost iniţiat în 1998, cu sprijinul Edipresse AS Romania şi al sponsorului fondator - Vodafone Romania. Este un proiect adresat ziariștilor de presă scrisă până în 35 ani. Vlad Mixich (HotNews.ro), Petrișor Obae (paginademedia.ro), Cristian Ghinea (Dilema VecheCRPE), Cristina HurdubaiaGabriela Lupu (România liberă), Silvia Vrînceanu (Ziarul de Vrancea), Daniel Befu, Liviu Iolu (Adevărul), Andrei Luca Popescu (Gândul.info), Serinela Spătărelu (Ziare.com), criticul de teatru Cristina Modreanu și publicistul Cristian Pătrășconiu sunt printre laureații edițiilor anterioare.

LAUREAŢI

Vezi castigatorii editiilor anterioare

Fiind un premiu pentru tineri, s-a acordat o atenţie deosebită în alegerea membrilor juriului, a acelor oameni capabili să recunoască valoarea. Din convingerea că reputația și credibilitatea acestui concurs este dată de oamenii care îl girează, componența juriilor a ramas în mare parte aceeași de-a lungul timpului.

Există câteva experienţe formatoare
Există câteva experienţe formatoare pe care fiecare jurnalist ar trebui să le trăiască în carieră, iar stagiul într-o redacţie renumită din Occident este una dintre aceste experienţe. Toată recunoştinţa mea pentru oamenii minunaţi de la Freedom House, Comisiei Europene şi sponsorilor.
Bogdan Oprea este consilier de stat al Președintelui României, jurnalist, câștigător al al grantului „Bursele europene. Jurnaliști în dialog” în 2010

Freedom House România este o organizaţie non-profit, nepărtinică, ce promovează demnitatea umană, libertatea, egalitatea şi democraţia. Freedom House și-a câștigat un renume bine întemeiat, ca promotor al drepturilor fundamentale ale omului și al valorilor democratice, al statului de drept şi al bunei guvernări.

Libertatea este posibilă numai într-un sistem politic democratic ce garantează diversitatea opiniilor, libertatea de expresie, dreptul la liberă informare, libera asociere și credința, protecţia și respectarea drepturilor minorităţilor.

Freedom House România sprijină inițiativele civice non-violente din societățile în care libertatea este refuzată sau amenințată și contestă orice idei și inițiative care contravin dreptului de a fi liber al fiecărui om.

Freedom House în imagini

copyright © 2013 Freedom House | Toate drepturile rezervate