Register

 


„Într-o BREASLĂ în care valoarea e atat de PERISABILA, acest premiu te face constient de propria-ti valoare” - Vlad MIXICH (laureat TJA 2008)

„Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare.

Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin.

Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”


Vlad Mixich
 a devenit Tânărul Jurnalist al Anului 2008 la secțiunea Cultură, cu trei articole între care s-a distins un reportaj cultural - „Îngerii lui Dinescu”, publicat de Esquire.

„Am mai primit premii şi diplomele le ţin de obicei în sertare. Dar cea pe care scrie „Tânărul Jurnalist al Anului” îşi are locul ei pe o măsuţă, flancată de o pană de scris veche şi de o bufniţă albă din piatră. Nu din mândrie e acolo, ci pentru reamintire: cât de important este să scriu cu înţelepciune şi cât de înţelept am fost când am început să scriu. E singura mea diplomă care nu stă într-un sertar.  Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare.  Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin.  Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”„Am mai primit premii şi diplomele le ţin de obicei în sertare. Dar cea pe care scrie „Tânărul Jurnalist al Anului” îşi are locul ei pe o măsuţă, flancată de o pană de scris veche şi de o bufniţă albă din piatră. Nu din mândrie e acolo, ci pentru reamintire: cât de important este să scriu cu înţelepciune şi cât de înţelept am fost când am început să scriu. E singura mea diplomă care nu stă într-un sertar. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar, în timp, acest premiu a devenit important în rândul jurnaliştilor tineri. Şi nu e vorba doar de bani sau de confirmare. Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, acest premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin. Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.”
Articolele sunt încă disponibile online:
Nobilii vagabonzi ai bibiotecilor (DW)
Îngerii lui Dinescu (Escquire)
Perne moi pentru obraji groși (Gazeta de Sud)

La acea ediție au mai fost nominalizați Daria Ghiu (Observator Cultural, Idea.ro) și Cosmin Perta (Cuvântul).

Juriul format din Ioana Pîrvulescu (România literară), Dan C. Mihăilescu (ICR) și Mircea Vasilescu (Dilema Veche) și-a argumentat astfel opțiunea pentru Vlad: 

„Pentru spiritul jurnalistic, acuitatea observației, atitudinea culturală, vervă, imaginație și pentru modul fin în care își tratează subiectele.”

Cu un an înainte, Vlad se inscrisese în concurs cu trei texte publicate în Gazeta de Sud.

I-au adus o mențiune, nu și Marele Premiu (Adina Rosetti a câștigat în TJA 2007 la secțiunea Cultură).

„Îngerii lui Dinescu” i-au ținut însă partea în 2009. 


Satul Cetate e aproape în pustiu, la marginea ţinutului în care oltenii îşi cresc prazul; mai uşor îi găseşti pe hartă pe bulgarii din Coşava, localitatea care a dat numele vântului care bate prin zonă. Dacă numele bulgăresc a fost împrumutat sau luat cu japca, numai Dumnezeu ştie. Că veni vorba de Dumnezeu: se zice că El Însuşi a apărut în inspecţie, acum vreo 60 de ani, prin locurile astea unde Dunărea ia o curbă bruscă în plină câmpie. A coborât dintrun nor, în faţa unui ciobănaş puţin bâlbâit, puţin mut, şi i-a spus la ureche niscaiva secrete. De fericire, ciobănaşul a început să vorbească şi mai apoi să vindece ologii, babele surde din naştere şi vacile cu lingoare.

Pe unde se bălegau pe vremuri vacile vindecate de Petrache Lupu, ciobanul sfânt de la Maglavit, trece astăzi şoseaua judeţeană 56A, care vine de la Craiova şi se întinde înspre Cetate. Trece la doar câteva sute de metri de locul unde s-a petrecut minunea, dar îl ignoră şi merge mai departe printre stâlpii de telegraf ornaţi cu steguleţe tricolore şi europene. Căci astăzi, în ţinutul Coşavei, s-a dus vestea unei noi minunăţii: îngerii lui Dinescu s-au coborât lângă Cetate.

Dacă ai ajuns la o troiţă galbenă, „la monument” – care în orice sat românesc comemorează trecerea războiului – atunci înseamnă că eşti în centru. Troiţa este străjuită de două tunuri negre. „Tunurile le-a pus acilea Dinescu, mamă”, vine explicaţia unei babe neîntrebate. Iau urma babei-tezaur de informaţii, care ţopăie încinsă la tălpile goale de asfaltul fierbinte. Mă opresc din drum cele şase sticle de bere Noroc aliniate sub privirile paterne ale lui nea Jean, nea Guiu şi nea Sile. Toţi trei au ochii albaştri şi bronzul de pe faţă muşcat de vreme. Nea Sile „s-a lăsat de barjă” şi are barbă albă marinărească şi tatuaj. Îmi desenează în praf un fel de hartă a satului, ca să-mi explice cum pot să ajung la „conacul lu’ Dinescu”. Îl ştie pe Mircea Dinescu, şi nu de la pântelevizor, ci de pe uliţă, că doar sunt consăteni. „Matale trebuie înainte de toate să înţelegi un lucru: cine linge bordurile din Cetate, cine înfige ţăruşul la Cetate şi cine bea apa din Cetate nu mai pleacă neam d-aci!” Se pare că Dinescu le-a făcut pe toate trei şi, deşi e un băiat de nota 10, e cam periculos. Ar lucra toţi trei bărbaţii la el pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.

Nea Guiu, de sub basca lui cu un tăieţel comunist în vârf, mă compătimeşte că nu am fost ieri pe aici, când Dinescu a tăiat într-o singură seară o vacă, un bou şi un taur. Deşi rotisoarele uriaşe de la conacul din vale nu se văd din sat, fiecare om ştie exact cum arată. „Sunt uite aşa de mari, cam cât o combină nemţască, şi când se pun aşa pe învârtit şi uruit începe să se încreţească de poftă barba lu’ ăla mare şi gras de la televizor care vine tot timpul p-aci.”

Satul Cetate e poate singurul din România în care fiecare ţăran ştie cum arată şi cu ce se ocupă Andrei Pleşu, un obişnuit musafir al locurilor. Iar oltenii de aici sunt mândri nevoie mare că la ei pe uliţă s-a deşertat tot televizorul.

Ar lucra toţi trei bărbaţii la Dinescu pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine, dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.Ar lucra toţi trei bărbaţii la Dinescu pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine, dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.Deşi e cald, nea Jean, cel mai bătrân şi totodată cel mai tăcut membru al adunării, ţine pe el o flanelă de culoarea şi asprimea pietrei din drum. Îşi scarpină meditativ ţepii din barbă şi, printre dinţii trataţi cu tutun, îmi şopteşte gâjâit: „Nu e bine că s-a dus vestea comunei. Nu e bine ce face Dinescu, că acuma au să vină toţi aci şi cu asta şi preţurile au să crească”. Cutia Pandorei se deschide odată cu şoapta ameninţătoare de gânsac bătrân, care te umple de teamă – deşi ştii că nu te poate răni. Până la urmă, cei trei sunt aici de la coacerea lumii şi lingeau bordurile din Cetate încă din vremurile în care Dinescu nu era decât un biet poet dizident cu domiciliu forţat şi interviuri în Libération.

În 1988, versurile lui Dinescu, născut în 1950, la Slobozia, într-o familie de muncitori, fuseseră interzise de comunişti, iar reacţia poetului a fost să dea un interviu în presa franceză din care Ceauşescu ieşea mai şifonat decât flanela lui nea Jean. Deşi Dinescu avea dosar curat şi studii de jurnalism, familia lui a fost pusă sub severă supraveghere, el însuşi fiind arestat la domiciliu. Peste doar un an, Dinescu avea să devină poetul revoluţiei, apoi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (unde cu 20 de ani în urmă fusese portar), apoi pe rând directorul Academiei Caţavencu, om de afaceri, membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fondator al cotidianului Gândul şi, în sfârşit, inventatorul conceptului de „port cultural”; cel de la Cetate este primul din Europa şi motivul sosirii mele pe malul Dunării.

Harta desenată de nea Sile în praful drumului mă poartă pe o uliţă neasfaltată. Indicatorul rutier pe care scrie cu vopsea veche „Portul Cetate” e greu de observat, fiind umbrit de o casă părăsită, cu lemnărie vişinie şi balcon cu grifon. Ceva mai la vale, după casa cu numărul 1768 de pe uliţa fără nume, satul Cetate se termină şi începe lunca Dunării. Un şir uriaş de salcâmi severi, sub care s-a aprins un mac stingher, mărgineşte drumul. 

Printre musculiţele de câmpie care îmi învăluie capul nu se vede decât moşul care e azi de rând la vaci; are pe cap o pungă cu rol de pălărie de soare. În rest, ţipenie de om. După două curbe şi un iaz păzit de opt căţei mici şi flocoşi, răsare o bucată de lemn pe care cineva a scris cu o caligrafie îndoielnică: „Înger Parc”. În spatele ei, printre frunzele de plopi, se zăreşte o casă albă, cu etaj şi acoperiş din ţiglă. Conacul lui Dinescu.

Casa are o mansardă cu trei ferestre pătrate cocoţate pe acoperiş şi, de o parte şi de alta, două balcoane brâncoveneşti elegant conturate. La doar 50 de metri de uşa înaltă, din lemn de un maroniu cald, curge Dunărea; şi pe ea, un ponton vechi, garnisit cu cauciucuri şi înnobilat: „Port Cultural Cetate”. Din pragul casei îmi zâmbeşte Sergiu Vasilov, un bărbat de 34 de ani cu părul lăsat puţin să crească şi cu un uşor accent de venetic. E îmbrăcat într-un tricou de duzină şi are în picioare o pereche de şlapi.

„Doamna şi domnul Dinescu vor întârzia puţin, au făcut pană pe lângă Slatina... dar până sosesc ei, putem vedea împreună împrejurimile.” Sergiu îşi alege cuvintele cu atenţia unui filatelist care îşi inspectează clasoarele. Faţa lui pătrată inspiră încredere, iar când aflu că a trăit mai bine de cinci ani în Japonia studiind literatura niponă, parcă începe să şi semene cu un japonez. A plecat de la 19 ani din România şi spune „turmă de cai” în loc de „herghelie”. A aflat despre îngerii de la Cetate din emisiunea Tănase şi Dinescu şi, reîntors pentru a-şi înnoi paşaportul, s-a hotărât să viziteze locul. Şi-a condus maşina cu gardă joasă pe drumul de ţară şi l-a găsit pe Dinescu admirând apusul de pe Dunăre. „Mi-ar plăcea să stau aici”, i-a spus Sergiu. „Păi hai”, i-a răspuns Dinescu. „Numai să-mi răspunzi la o întrebare: eşti un tip optimist? Că mă tem să nu fii cumva unul din ăia, aşa, mai bacovieni.” Sergiu nu doar că e optimist, dar este şi un excelent specialist în marketing. Firma pentru care lucrează are birou virtual, ceea ce îi permite să trăiască oriunde există o conexiune la internet. La conac există şi, prin urmare, a ales să locuiască aici deocamdată. Astăzi, în jurul maşinii sale sport a crescut iarbă până peste roţi.

Pornim printre sălcii şi prin iarba nebunesc de înaltă către fosta vatră a satului. Pe la sfârşitul secolului XIX, Cetate era un punct important al comerţului cu grâne pe Dunăre, pentru că, la Viena, croissantul se făcea cu grâu românesc. Moara boierului Barbu Drugă era cea mai modernă din România monarhistă. Apoi au venit comuniştii, locul a decăzut şi s-a transformat întrun pichet marginal de grăniceri sictiriţi. Vatra veche a satului, numită „La Ulmi”, este astăzi un iaz care se învecinează cu o vie tânără. Locul este împrejmuit discret cu un gard care fereşte via de copitele celor trei armăsari negri ce trăiesc în jurul iazului. Nici când erau mânji nu le pusese nimeni şa sau căpăstru; Dinescu şi soţia lui, Maşa, interziseseră aşa ceva. Astăzi, armăsarii sunt atât de liberi, încât s-au sălbăticit.

Din mijlocul iazului, de la capătul unui podeţ de scânduri, ne fluieră nea Lică pândaru’ fluturându-şi bucuros braţele goale.

Nea Lică visase să se facă poliţist şi să iasă la pensie la 45 de ani. Acum are 40 şi se gândeşte că, dacă ar fi fost poliţist, tot aici ar fi ajuns după pensionare. Este primul pândar dintr-un şir de 24 pe care Dinescu nu l-a dat afară. Ceilalţ  furau. Cu cinci ani vechime, e cel mai bătrân în post. În gura lui, cuvintele se revarsă ca valurile Dunării într-o zi cu furtună. Râde mult şi cu gura deschisă, îndeajuns ca o rază de soare să se strecoare printre dinţii lui lipsă când îmi spune că „La Ulmi” e o oază de fericire. Dă la râmă nea Lică, în locul momit cu bucăţi mari şi cleioase de mămăligă. Uneori pescuieşte împreună cu „domnul Dinescu” şi nu prea înţelege cum de în două-trei ore şeful lui face o găleată plină. „Dar să nu-i ziceţi niciodată baftă când pleacă la pescuit. Niciodată baftă, că se supără rău... Să-i ziceţi «căcat în traistă» că atunci se bucură şi-i prieşte.”

Dinspre malul celălalt al iazului apare un cârd melancolic şi caraghios – şapte măgari care îşi plimbă urechile mari pe lângă apă. Zice-se că sunt preferaţii lui Dinescu, care le aduce bomboane, turtă dulce, napolitane şi se întristează când îi loveşte boala. Pentru Lică, măgarii sunt doar nişte animale simpatice şi bune de muncă, dar Dinescu nu se sfieşte să spună chiar şi la televizor că „puiul de măgar e cea mai melancolică făptură din câte mi-a fost dat să cunosc; toţi ceilalţi pui, chiar şi ăştia de om, urlă până se înroşesc, dar puiul de măgar priveşte Luna aşa, în tăcere, cu urechile alea mari ale lui de făptură tristă”.

Stau alături de Sergiu, la o masă lunguiaţă sub teiul din faţa casei. Stăpânii locului încă n-au ajuns. Sergiu îmi povesteşte din auzite despre doi tineri bancheri care au venit de la Viena cu canoele pe Dunăre să vadă „Înger Parcul”, trecut pe o hartă turistică germană. Îmi vine greu să iau în serios o poveste cu aşa iz de legendă, îmbogăţită probabil de imaginaţia lui Dinescu.

Dar mi-l amintesc pe Răzvan Popovici, tânărul violist pe care l-am cunoscut tot aici. S-a întâmplat în urmă cu două luni, când m-a întărâtat un afiş lipit pe un perete lângă Ateneu, şi care anunţa un concert de muzică de cameră, undeva lângă Dunăre. Am ajuns la Cetate în clipa cea mai savuroasă a după-amiezii, după ora şase, când totul e dulce şi neterminat. În faţa casei erau un tractor foarte vechi – din cele văzute doar în albumele cu fotografii interbelice –, scheletul unei maşini de epocă cu volanul îndreptat spre răsărit şi, între ele, o sanie rusească în care Nataşa lui Tolstoi s-ar fi simţit ca acasă. Lângă sanie, un tânăr cu păr creţ şi dezordonat privea, cu spatele la mine, către Dunăre. În mâna lui dreaptă se iţea conturul unei viole. Când am ieşit din maşină, prin ferestrele larg deschise de la etaj, s-a prăvălit peste mine o tonă de bucurie muzicală. Mozart! Am privit în jur: o duzină de câini tolăniţi, câteva plase de pescuit, Dunărea pustie şi Mozart. Tânărul cu viola a întors către mine o frunte imensă şi mi-a zâmbit: „Îţi place?”.

Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul.Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul.Îmi plăcea şi mie, şi publicului strâns să asculte concertul instrumentiştilor reuniţi pe malul fluviului pentru o săptămână de studiu. Un public răsfirat pe câteva covoare înflorate, un public cu media de vârstă undeva la căderea dinţilor de lapte. Copiii de ţărani, copiii de bucătărese, copiii de ţigani şi copiii de primari ascultau în sufrageria casei Dinescu acorduri din Schubert şi Brahms. Pe scenă, un cvartet de corzi înveşmântat în cel mai pur frac de concert vienez. Mai târziu, i-am cunoscut pe câţiva dintre prietenii lui Popovici. Nu erau primii oaspeţi de acest rang sosiţi la Cetate, în taberele organizate adesea de familia Dinescu pentru artişti, în care mâncarea şi cazarea sunt gratuite. Mi-au vorbit visători despre Dunăre, linişte, ceaţa de dimineaţă, dar salivau entuziasmaţi la amintirea gătelniţelor lui Dinescu. Naoki Hedenborg, un violoncelist ( japonez după mamă) misterios şi tăcut, al cărui nume e scris pe afişele celor mai vestite săli de concert ale lumii, a făcut o pasiune pentru mielul cu ştevie. Diane Ketler, profesoara de pian de la Royal Academy of Music din Londra, s-a amorezat de sfecla roşie prăjită în ulei de măsline. Înainte de masă cântase la pianul din sufragerie, un pian cumpărat de Maşa de la un diabetolog celebru (care din banii primiţi a comandat un bust al românului care a descoperit insulina). Popovici mi-a şoptit la ureche că nici bunica lui nu făcea o cremă caramel atât de bună precum cea a lui Dinescu.

Câteva săptămâni mai târziu, mi-a spus că portul de la Cetate l-a marcat. Că, privind Dunărea de lângă sania rusească, îşi închipuia cum ar fi fost copilăria lui dacă n-ar fi confiscat comuniştii casa de la ţară a familiei. Mi-a spus că locul de la Cetate e rupt din rai nu doar pentru că acolo soarele apune frumos, ci pentru că există oameni care ştiu cum să-l privească. Popovici are un talent care l-a purtat prin lumea întreagă; când un om ca el spune că soarele privit printre îngerii de la Cetate este cel mai frumos din Europa, povestea bancherilor canoişti veniţi de la Viena pe Dunăre devine brusc credibilă.

La masa de sub tei s-a lăsat liniştea; nu se-aude decât curgerea apei. Maşa şi Mircea Dinescu trebuiau să ajungă acum trei ore. „Oare mai vin?”, îl întreb pe Sergiu. Înainte de un răspuns, auzim printre sălcii zgomotul unei maşini. Sărim în picioare, dar Sergiu se lasă moale în scaun la vederea unei Dacii negre, din care coboară un domn în pragul bătrâneţii, îmbrăcat corect şi cu o faţă deschisă. Este domnu’ Dinu, inginerul agronom pe care Dinescu l-a angajat în urma unui anunţ făcut în direct la televizor. Vorbeşte animat despre plantele lui, despre pomii lui, despre via lui, despre ţăranii din Cetate care nu ştiu să lucreze, despre ţiganii din împrejurimi care ştiu, despre altoiuri cu nume ciudate şi despre binefacerile trezitului în zori de zi. Într-o oră te poate convinge că viaţa merită trăită numai dacă eşti agronom.

Domnu’ Dinu ne îndeamnă spre cea mai nouă construcţie de la Cetate. E la doar o sută de metri de casa familiei, chiar în buza Dunării, şi în trecut a servit drept magazie de CAP. Recent, Maşa s-a hotărât să o transforme în altceva. Dinescu a râs şi nu a crezut într-o schimbare reuşită. Maşa, călită în luptele cu marii dramaturgi ruşi pe care i-a tradus în română, şi-a contrazis soţul. A păstrat acoperişul vechi de un secol, dar restul pereţilor au fost refăcuţi şi văruiţi în alb curat, iar nişte ferestre luminoase au deschis interiorul în stânga, către Dunăre şi în dreapta, către pădure.

Când am intrat în fosta magazie împreună cu Sergiu, o trupă de mămici agitate pregăteau petrecerea copiilor lor, proaspeţi absolvenţi de gimnaziu. „Închiriază domnul Dinescu locul ăsta pentru banchete?” Sergiu ridică neştiutor din umeri. „Acum e aici un banchet al copiilor din sat. Atâta ştiu şi eu. Dar ai fost aici când au venit oamenii Realităţii?”

Fusesem. Era o seară de luni din mai, ba înnorată, ba senină, şi gospodăria lui Dinescu forfotea ca un muşuroi de furnici surprinse de ploaie. Două evenimente importante coincideau. Unul pe inima Maşei, care invitase la Cetate, cu ocazia Festivalului Internaţional Shakespeare, o întreagă trupă de actori şi regizori străini şi un cor de filarmonică cu program de muzică medievală. Celălalt, pe inima lui Dinescu: îi adunase pe bărbaţii care întruchipează „Feţele Cotidianului” la Realitatea TV, pentru a filma în direct emisiunea.

Când s-a pornit potopul şi soarele a început să apună lovind razant în stropii de ploaie, corul a dat drumul cântecelor medievale. În fosta magazie, regizori faimoşi, paznici de noapte, jurnalişti celebri, actori hamletieni şi bucătărese voluptoase au tăcut înfioraţi de locul metamorfozat într-un început de sfârşit de lume. Senzaţia de ireal plutea la fel de grea şi vizibilă precum aburul ce începuse să iasă dintre sălciile răcorite de ploaie.

Sprijinit pe o latură a clădirii, lângă ferestrele încadrate de pădurea din spate, jurnalistul Robert Turcescu asculta îngândurat. Ceva mai târziu, în timp ce Oana Sîrbu, prietena lui, ne fotografia de lângă reflectorul aşezat pe iarbă şi pus să lumineze de afară sufrageria-studio, Turcescu mi-a spus că locul îi dă fiori. „Pe mine m-a furnicat pe şira spinării să văd cum în satul ăsta, unde oamenii beau cu necaz în cârciumi aşteptându-şi ajutorul social, vine un cor de filarmonică să cânte piese din perioada medievală.”

„Dinescu este aici de o generozitate nebună”, a continuat el, „pentru că din toate astea se alege cu o extraordinară bucurie interioară. Dăruind, vei dobândi: asta e povestea locului ăstuia”.

Turcescu nu a fost singurul vrăjit. Pe măsură ce melodiile elizabetane curgeau alături de Dunăre, de ploaie şi de asfinţit, ochii tuturor căpătau încet- încet privirea caracteristică oamenilor pierduţi în visare. La un moment dat, potopul de afară a fost despicat de patru ţărani vânjoşi care cărau prin noroi două rotisoare în care stăteau înfipţi ca nişte trofee berbecii. Capetele visătorilor s-au întors pe rând şi, inevitabil, ochii lor au început să poftească la carnea suculentă. Curând, magazia-sală de concert a fost inundată cu fumul aromat de lemn încins şi de piele crocantă. În acea clipă, deşi corul continua să cânte, concertul se încheiase deja.

Pe când mă înfruptam alături de mulţime, dintre rândurile de oameni s-a desprins o siluetă mai corpolentă, dar pe care costumul cădea impecabil. Pantofii perfecţi ai bărbatului au pornit, prin noroiul proaspăt, spre casa familiei Dinescu. L-am ajuns din urmă abia în sufrageria mare în care trona pianul diabetologului. După ce şi-a luat un păhărel cu ţuică limpede şi sănătoasă, jurnalistul Emil Hurezeanu m-a salutat zâmbitor şi, împreună, ne-am aşezat pe unul dintre cele patru fotolii de rafie cumpărate de Maşa din târgul Craiovei.

„Aici la Dinescu este o fărâmă din ce ar fi putut să fie şi de fapt n-a fost niciodată România, decât în literatură, şi acolo foarte rar”, mi-a spus el. „Adică marginea Dunării, iazurile din pădurile de stejari, viile din depărtare, gastronomia asta fabuloasă cu sarmale fierte în vin şi cu carne de gâscă roşie, cu cea mai bună pastramă de raţă, cu popasurile turiştilor culturnici, jumătate snobi, jumătate bogaţi, care vin de la Viena, de la Regensburg, de unde-or mai veni, să viziteze locuri care le aduc aminte prin miros, prin gastronomie, prin castraveţi, ba de Canetti, ba de Dinescu, ba de ce-ar fi putut fi o aventură erotică aici, la gurile Dunării.”

Sunt întrerupt din povestirea acelei seri de zgomotul unei maşini care trece în viteză peste gropile drumului de ţară. „Ei sunt!”, exclamă Sergiu. „Sigur ei sunt, numai domnul Dinescu conduce aşa pe drumul ăsta.” Grăbită, Maşa intră în casă, lăsând în urmă fluturarea plăcută a unei fuste lungi în culorile pastelate pe care le poartă de obicei. Unii spun că seamănă cu o prinţesă rusoaică, dar eu cred că de vină e rezonanţa numelui şi părul bălai strâns într-o coadă. Dinescu se mişcă mai greoi şi, în cămaşa neagră cu guler de tunică pe care o poartă şi la emisiuni şi în bucătărie, arată ca un popă burtos şi cuminte. Buzele lui, şi late şi lungi, se văd de la zece metri. Ne anunţă tare, din pragul casei: „În 10 minute mâncăm, da?”.

Îl urmez pe Sergiu în casă. Uşa dintre sufragerie şi holul ce uneşte bucătăria cu biblioteca este străjuită de doi îngeri de lemn, înalţi şi timizi ca două călugăriţe tinere. Aripile sunt de culoarea lemnului, dar spuzite cu un alb ca de făină, iar îngerii nu au nici ochi, nici gură, pentru că nu le-a fost sculptat un cap. „Dacă mă gândesc la Cetate, primul lucru care-mi vine în minte sunt cei doi îngeri”, îmi va spune Maşa mai târziu. „Mircea i-a luat din Bucureşti, de la o sculptoriţă tânără, special pentru locul acesta.”

Urc cele 42 de trepte în spirală care duc la mansardă; e largă şi luminoasă, cu un parchet cald, roşcat şi doar patru perne azvârlite pe jos. Se sprijină pe câteva bârne de 10 metri aduse special din Covasna, căci în Oltenia nici o bârnă nu are mai mult de 6 metri. Aici gândesc şi lucrează toţi artiştii găzduiţi de familia Dinescu şi locul e împânzit de obiectele plăsmuite de sculptorii, pictorii sau ceramiştii care au trecut prin mansardă. Statuete alungite, oale de lut cu forme ciudate, mai multe tobe (care par africane, dar poate nu sunt), un bust de femeie fără cap, linguri şi vase de lemn, câteva pene şi un trombon, un volum greu şi roşu pe care scrie „Omagiu” şi posterul electoral, din anii ’90, cu Pleşu, Dinescu, Caramitru şi Hăulică.

Coborând treptele în spirală dau nas în nas cu Dinescu. Cele şase bucătărese din subordinea lui îl ascultă cum îşi ascultă soldaţii sergentul. La aragazul mare cu butoane roşii, Dinescu face pase magice, arcuiri artistice de încheietură, descântă, încântă şi conduce ca un dirijor care se ştie inegalabil. Primele lecţii de gătit le-a luat de la bunicul său şi, pentru că mama era la serviciu, copilul Dinescu a luat în primire sarcinile de bucătărie. „Pe urmă am citit tot soiul de cărţi, am mâncat tot soiul de lucruri, şi acum am ajuns să le învăţ eu pe bucătăresele mele să gătească. Bucătăria asta e şi o terapie, aşa...”

Îl însoţesc înspre cămara ce miroase tipic, a tencuială răcoroasă; ceva ce la blocuri nu va exista niciodată. Pe rafturi se înghesuie borcane neobişnuite: fineţuri, busuioc, tarhon, frunze de mentă, untură de raţă şi, agăţate ameninţător, două maţe de viţel umplute cu carne din pulpa afumată a unui porc. Dinescu inspiră cu putere, iar apoi mă avertizează: „Auzi, mă, dar să nu care cumva să dai în vileag reţetele mele. Reţetele nu se spun!”.

La cină avem păstrăv încins însoţit de capere, cartofi fierţi după o reţetă secretă şi sfeclă roşie dată prin tigaie, ruda mai gustoasă a bananelor prăjite. Vinul lui Dinescu e alb în pahare şi se bea mai abitir decât apa. La masă, familia discută lucrurile importante: ciupercăria nou proiectată, piesele de teatru apărute, via tânără şi câte o reţetă mai nouă. La această masă şi-a dat Dinescu seama că Sergiu nu e bacovian, ci optimist şi, tot aici, bunul său prieten Andrei Pleşu s-a reabilitat în faţa rectorilor germani contrariaţi de drumul de cinci ore până la locul unui festin dovedit a fi fabulos.

„Am fost dintotdeauna obsedat să am o căsuţă mică, o colibă, o bojdeucă pe malul unei ape”, îşi aminteşte Dinescu de întâmplarea care i-a adus aici. „Dar îmi luasem gândul de la chestia asta. Şi în ’97, pe când eram încă preşedintele Academiei Caţavencu, i-am lansat lui (Ioan) Groşan o carte, la Craiova. Atunci a venit un doctor la mine şi mi-a zis: «Dom’le, sunt directorul spitalului de la Calafat, dar ştiţi, e ziua mea şi eu am o casă pe malul Dunării la Maglavit şi v-aş invita acolo la un berbec la proţap». Şi am zis eu: «Cum se cheamă? Maglavit? E vorba de chestia pe unde a fost Dumnezeu în ’38?». Pentru că pe Dumnezeu nici în Vechiul Testament nu l-a văzut nimeni. Moise nu i-a auzit decât vocea. Prin alte părţi a venit Maica Domnului, a mai apărut şi Iisus, numai la noi, în România, a venit de-a dreptul Dumnezeu.”

În timp ce povesteşte îmi pune în farfurie, fără să mă întrebe, încă un păstrăv tânăr şi aromat, pe care tot el îl taie transversal şi-l îndeasă cu capere. „Eu aveam o străbunică care era foarte credincioasă şi îmi tot povestea de Maglavit, unde fusese ea în tinereţe. Străbunica mea a trăit 101 ani şi bântuia pe la mănăstiri în fiecare an, era o mare figură! Şi când am auzit de Maglavit m-am dus la doctor. Şi de la Maglavit, se vedea ceva aicea.
Zic: «Dom’le, ce se vede în zare?». Zice: «E un port agricol pustiu». Hai să mergem să-l vedem, am zis eu aşa, fără să-mi dau seama că mi se va schimba pur şi simplu viaţa.”

În 1983, Mircea Dinescu scria patru versuri: „Daţi-mi mie pe mână un ziar de provincie / şi-o baracă de scânduri cu o firmă soioasă / şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie / şi a porturi deschise”. S-a dovedit o profeţie adevărată.

„Atunci tocmai îmi vândusem Academia Caţavencu, şi cum eram acţionar majoritar, am luat o sumă destul de consistentă. Şi am venit la primărie şi am întrebat: «Dom’le, care este preţul de pornire?». Dacă te gândeşti acum, preţul era absolut ridicol. Am avut vreo şase concurenţi din sat. Suma de pornire era, cred, echivalentul a cam o mie de dolari. În ’97 erau câteva milioane, dar casa era o ruină. Mi-amintesc că m-am dus la bancă şi am schimbat zece mii de dolari, că m-am gândit să nu vină unii mai încoţopeniţi, să pot face faţă. Şi am venit cu banii într-un geamantan, că nu apăruse încă milionu’ pe vremea aia, erau din astea de cinci mii. Şi am venit la licitaţie. Şi am spus: «Cât face?». Au răspuns: o mie de dolari. Şi eu am zis atunci: două mii! Şi ăia toţi au rămas muţi, că n-a avut nimeni să dea.”

Maşa începe să râdă de vocea bombată de mândrie a soţului ei. „Ei, dar ce emoţii avea Mircea. Îşi imagina că, cine ştie, trebuie să o mai fi văzut cineva şi să-şi dea seama ce loc, şi ce frumos, şi mai ştiu eu ce. El a avut emoţii foarte mari. Eu, la început când am auzit, am fost puţin derutată. Dar apoi, când am văzut-o, mi-a plăcut din prima. Am fost foarte surprinsă, pentru că îmi închipuisem un cu totul altfel de peisaj. Credeam că o să fie ceva mai învăluit, ca în Deltă. Nu-mi imaginam că e ceva atât de deschis, şi mi-a plăcut foarte tare, mi-a plăcut de la început, fără să mă gândesc. Acum mi se pare că locul ăsta ne-a dat totul.”

Privesc peste părul blond al Maşei şi, deasupra pianului, văd tabloul cumpărat de la Sulina, de la un pictor lipovean. Pe o baltă îngheţată şi albastru-verzuie, mai mulţi pescari cenuşii au prins în năvoade doi îngeri goi cu aripile roşcate şi pielea rozalie. Înainte de ’89, năvoadele lui Dinescu erau versurile. Îngerii prinşi în poeziile lui seamănă mult cu oamenii: sunt glumeţi, pleacă în exil, sunt puri sau obsceni, locuiesc într-o baracă sau într-o picătură de vodcă. Astăzi, Dinescu prinde artişti şi foloseşte o momeală irezistibilă: realitatea fabuloasă de la Cetate.

„Când am venit prima oară aici cu toţii”, spune el, „înăuntru erau 20 de purcei şi în bucătărie era sediul unei vaci care pe nişte folii avea puşi câţiva coceni. Copiii erau încă mici, aveau vreo 7-8 ani, nu? Casa nu mai avea nici plafonul şi nici trei sferturi din acoperiş. A durat patru ani să o refacem. Acum, mulţi dintre cei care vin aici spun că în cotul ăsta al Dunării se liniştesc. Are locul acesta un efect extraordinar. Iar pentru noi, aici e acasă. Aici stăm noi. Eu sper că povestea locului ăsta va fi mai durabilă decât povestea Păltinişului. Cu cât va trece timpul, aici lucrurile se vor dezvolta. Aici povestea abia acum începe”.

Prea mulţi dintre noi trăim o viaţă întreagă cu imaginea locului ideal şi a casei ideale în care ne-am creşte copiii, fără ca visul să se împlinească. Există câţiva norocoşi pentru care întâlnirea cu spaţiul visat se produce, iar familia Dinescu se numără printre ei. Dar pentru ca un loc să existe cu adevărat, să mustească de viaţă şi energie, el trebuie să fie povestit. Iar Dinescu îşi povesteşte locul în fiecare zi.

„Era unu’, George, hidrologul care venea aici în fiecare seară să măsoare cotele apelor Dunării. Şi mă întreabă odată de ce mă uit seara încolo? I-am zis că eu mă uit cum apune soarele în apă, cum se face Dunărea roşie, că nu există apus mai frumos în România decât acesta de la Cetate şi ce miracol este. Ăla, care tot venea de 10 ani aici nu văzuse apusul ăsta niciodată. Şi când i-am arătat, s-a uitat şi mi-a zis: «Da, dom’le, acum văd şi eu ce frumos este».”

Pe latura vestică a casei se găseşte unul dintre balcoanele brâncoveneşti ale conacului. „Aici mă gândesc eu să îmbătrânesc”, mi-a spus Dinescu, „şi în balconul ăsta vreau să aştept eu, peste vreo 80 de ani, să dau în primire. Atunci când apune soarele”. Pe acelaşi balcon, Dinescu a avut acum câţiva ani un fel de viziune: era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul Dunării. „M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri.”

Cina e pe sfârşite şi Dinescu îşi stoarce peste mâini o lămâie întreagă, cu al cărui suc începe să-şi cureţe degetele. În cameră intră pe tăcute doi copii de 14 ani îmbrăcaţi festiv, care mulţumesc familiei pentru că le-a pus la dispoziţie sala de pe malul apei. Apoi ne invită, parcă spunând o poezie învăţată pe de rost, să ne alăturăm.

„Hai să mergem”, îi spune poetul soţiei. „Hai să salutăm mămicile.”

Se ridică obosiţi şi se adâncesc în noaptea din faţa casei. O noapte plină de îngeri.

PROIECTE NAŢIONALE

Tânărul Jurnalist al Anului

Concursul „Tânărul Jurnalist al Anului" a fost iniţiat în 1998, cu sprijinul Edipresse AS Romania şi al sponsorului fondator - Vodafone Romania. Este un proiect adresat ziariștilor de presă scrisă până în 35 ani. Vlad Mixich (HotNews.ro), Petrișor Obae (paginademedia.ro), Cristian Ghinea (Dilema VecheCRPE), Cristina HurdubaiaGabriela Lupu (România liberă), Silvia Vrînceanu (Ziarul de Vrancea), Daniel Befu, Liviu Iolu (Adevărul), Andrei Luca Popescu (Gândul.info), Serinela Spătărelu (Ziare.com), criticul de teatru Cristina Modreanu și publicistul Cristian Pătrășconiu sunt printre laureații edițiilor anterioare.

LAUREAŢI

Vezi castigatorii editiilor anterioare

Fiind un premiu pentru tineri, s-a acordat o atenţie deosebită în alegerea membrilor juriului, a acelor oameni capabili să recunoască valoarea. Din convingerea că reputația și credibilitatea acestui concurs este dată de oamenii care îl girează, componența juriilor a ramas în mare parte aceeași de-a lungul timpului.

E singura mea diplomă care nu stă într-un sertar
Într-o breaslă în care valoarea e atât de perisabilă, aceste premiu este punctul fix care îţi oferă mai mult decât succesul de public sau buzunarul plin. Te face conştient de propria-ţi valoare. Şi asta îţi dă curaj să zbori. Iar zborul e o îndeletnicire dificilă pentru un jurnalist.
Vlad Mixich este jurnalist la Hotnews.ro și corespondent al Deutsche Welle în România. A câștigat premiul Tânărul Jurnalist al Anului 2008 la secțiunea „Cultură”

Freedom House România este o organizaţie non-profit, nepărtinică, ce promovează demnitatea umană, libertatea, egalitatea şi democraţia. Freedom House și-a câștigat un renume bine întemeiat, ca promotor al drepturilor fundamentale ale omului și al valorilor democratice, al statului de drept şi al bunei guvernări.

Libertatea este posibilă numai într-un sistem politic democratic ce garantează diversitatea opiniilor, libertatea de expresie, dreptul la liberă informare, libera asociere și credința, protecţia și respectarea drepturilor minorităţilor.

Freedom House România sprijină inițiativele civice non-violente din societățile în care libertatea este refuzată sau amenințată și contestă orice idei și inițiative care contravin dreptului de a fi liber al fiecărui om.

Freedom House în imagini

copyright © 2013 Freedom House | Toate drepturile rezervate