Register

 


TJA 1999: Ultimele două cifre?

de Robert Ştefan
Menţiune la secţiunea Reportaj în cadrul TJA 1999
Apărut prima dată în "Orizont" nr. 10, 22 octombrie 1999


Norocul lui Nicolae Savin este că a făcut armata la paraşutişti. Nu ştie dacă mai are reflexe sau doar îşi aduce aminte de ele, dar în seara în care a căzut prin gura de canal, şi-a tras puţin picioarele spre corp, iar când a aterizat, a făcut-o pe vârfuri şi s-a sprijinit în mâini. Ca-n tinereţe, ca-n ’43, când se antrena, alături de alţii, cu doi ofiţeri germani care arătau ca nişte nuiele. Dar pe atunci avea 23 de ani, azi are 79 şi albeaţă la ochiul stâng, iar mâinile îi cam tremură. Canalul ăla de pe strada Someş e deschis circulaţiei de sus în jos de doi ani. E des vizitat de roţile maşinilor. Chiar Dacia unui tânăr ţărănist a poposit într-o noapte acolo, determinându-l pe viitorul VIP să-şi scoată celularul din servietă şi să reclame la organizaţia locală, care activa din zori şi până seara. A doua zi din canal a răsărit creanga unui pom, aşezată acolo de cei de la Horticultură, regie subordonată primăriei, primărie condusă de un primar ţărănist, ţărănist din organizaţia locală. Verdele crengii a ţinut loc de stop o săptămână. Aşa a scris în ziar. Şi Nicolae Savin a fost la PNŢ în tinereţe, dar când s-au întors de la ruşi, unde a dat o mână de ajutor vreo patru ani de zile, prin Donbas, la mine, partidul era pe cale de dispariţie. Nici pe el nu l-au lăsat să-l caute şi, din mină, l-au băgat în puşcărie. Zâmbeşte acum. A făcut închisoare în trei reprize, în total şapte ani fără 53 de zile.

În seara când a picat în canal venea de la cimitir. Aşteptase o jumătate de ceas tramvaiul, dar când a aflat că a sărit de pe linie în Piaţa Traian şi că până vine maşina, macaraua şi băieţii să-l repună pe şine, vine şi dimineaţa. A plecat pe jos...La cimitir e frumos. Zilnic stă la mormântul părinţilor şi a soţiei. Sunt toţi sub aceeaşi placă, iar crucea de la capul lor are patru prenume diferite. Al lui este în dreapta jos. Mai trebuie completat doar anul morţii. Doar două cifre mai trebuie recute. Ultimele două. La Capătul mormântului a construit o băncuţă. E ca-n parc. De jur împrejur sunt flori, iarbă, mai trece câte cineva. Puţini sunt cei care plâng. De obicei femeile, dar nici ele nu deranjează pe nimeni.

Nicolae Savin este singur. Băiatul cel mic trăieşte în Australia, iar cele mare a murit în 82. A fugit din ţară, prin Iugoslavia, a ajuns în Italia de unde le-a dat un telefon şi de atunci nimic. Nimeni nu l-a mai văzut niciodată. Vlad din Australia nu o duce prea bine. A venit o dată în ţară, atunci când i-a murit mama. A stat o săptămână, i-a dat ceva bani lui taică-său şi s-a întors. Din când în când trimite câte un pachet şi o vedere. Nicolae Savin a vrut să meargă la căminul de bătrâni din Baba Dochia, numai că pensia lui e cam mică pentru a plăti cheltuielile de acolo. Are 470.000 de lei pe lună. Îi ajung pentru că mănâncă puţin, nu are televizor, nu are telefon, nu are maşină de spălat, nu mai fumează din puşcărie, nu are decât trei becuri de 70 de waţi. Nu are pe nimeni.

Stă într-o garsonieră din Calea ŞaHului. Şi în cimitirul din Calea Buziaşului. Rar, trece prin parcul din centrul oraşului unde pensionarii joacă şah. Ştie şi el şah, dar nu cunoaşte pe nimeni şi nu îi e felul să se bage în vorbă. Priveşte cu un singur ochi şi pleacă. Prietenii lui au murit ori s-au mutat din oraş. La cămin ar fi fost bine, stau trei în cameră, de sărbători vin politicienii cu daruri, mai vin străinii şi mai aduc haine, încălţăminte, mai primesc medicamente. A citit în ziar că în primăvară doi bătrâni de la cămin s-au căsătorit. Chiar primarul a fost cel care a oficiat unirea destinelor. I-a venit să zâmbească, dar de ziar ochiul a sărit pe cruce: Ioana Savin 1923- 1992. Nimic nu i-a putut salva soţia. Adică nimeni. Vlăduţ le-a trimis nişte bani atunci, dar preţul operaţiei era mai mare cu 3.000 de mărci germane. A vrut să-i scrie fiului, dar Ioana nu l-a lăsat, l-a implorat să nu-i spună nimic. Nevasta i s-a chinuit şi când doctorul Ducu, altul, le-a spus că o s-o opereze el cu cât aveau, Ioana n-a mai vrut. Se înfunda în boală cu tot trupul. Se mişca greu, scăpa lucrurile din mână, nu mai ţinea minte aproape nimic. Ochii i se retrăgeau în orbite, iar faţa îi era ca pământul pe care Nicolae Savin îl văzuse în Rusia: brăzdat de uscăciune şi fărămicios. Iar el nu putea face altceva decât ceaiuri care prelungesc viaţa, dar o şi subţiază. Ca pe coada şoricelului. Sicriul, maşina, groparii, popa şi mica pomană de după l-au costat pe Nicolae Savin mai mult decât economiile sale. Moartea costă mai mult decât viaţa. Noroc că a venit Vlad. Noroc că el nu dă banii pe medicamente. Aspirina, antinevralgicul, proculinul, ceaiurile nu sunt foarte scumpe.

Din când în când, Nicolae Savin merge la cinematograf, la filme româneşti, cu reducere. I-ar placea să vadă şi filme străine, afişele sunt ademenitoare, dar nu vede scrisul şi sunt scumpe. Ciuleşte urechea stângă, de parcă i-ar ţine loc de pupilă. Ştie că e un cal bătrân. Numai caii orbi îşi ciulesc urechile. Oricum, e singurul moş de la Studio. El şi studenţii. O singură dată a mai văzut o pereche de bătrâni, erau nemţi. Aveau ochelari cu rame subţiri, aurii, iar şuşotelile lor se auzeau ca nişte pocnitori.

Îşi mai aduce aminte câteva cuvinte din germană: ainţ, ţvai, drai, ih libedih, halt, gutăntag, auviderzen. Le-au învăţat în război. De multe ori s-a gândit să dea un anunţ la ziar pentru un televizor. I-ar prinde bine. Sunt mulţi cărora televizoarele alb-negru le ocupă spaţiul degeaba prin apartamente şi e convins că dacă ar cere s-ar găsi cineva să-i dea unul. Mai ales că el ştie de ce toată lumea se uită la filme, la telenovele, la seriale. Se uită pentru că vor să vadă poveşti de dragoste şi moarte, cu despărţiri şi împăcări, cu nunţi şi botezuri, cu actori frumoşi şi tineri. A văzut şi el, la Bega, la un raion cu casetofoane, maşine de spălat şi televizoare color, două episoade dintr-un film. Nu a înţeles chiar totul, scrisul se succeda cu repeziciune, dar oricum. I-ar prinde bine un televizor. Numai că s-a scumpit curentul. Şi el ştie cum e : s-ar uita şi la ştiri, s-ar uita şi la emisiunile sportive, mai e muzică populară, mai e “Cerbul de Aur“. Îi place muzica. Pe vremuri, când a fost elev, înainte de război, a cântat la flaşnetă. Nu era chiar simplu, deşi nu părea mare lucru. Trebuia să ştii cum să roteşti, mâna trebuia să-ţi fie încordată, dar nu foarte tare. E, un televizor...De unde bani? Să cerşească? Mai bine ar muri de foame. Nici să muncească nu mai poate, mâinile lui au joc...

De când s-a îmbolnăvit Ioana, face singur piaţa. A învăţat să negocieze. Darcă ar avea, nu s-ar târgui. La început era tot roşu la faţă, de jenă. Acum...asta-i piaţa. Câteodată îi place că e agitaţie, vânzoleală, lumea se mişcă, are motoarele turate continuu. Ca avioanele nemţeşti. Nimeni nu încetineşte, şi nu numai la piaţă, el simte asta şi noaptea, când insomniile îl scot pe balcon. Simte oraşul trepidând, deşi lumea doarme. Oamenii sunt prea grăbiţi. Ăsta-i avantajul bătrâneţii, că ai timp pentru tine, eşti ca un regizor care îşi revedea cu încetinitorul filmul şi poate să observe clar unde a fost bine şi unde nu.

Nicolae Savin are memorie bună şi îşi aminteşte cu exactitate zile şi chiar ore din viaţa trecută. Îşi aminteşte ziua când fiul său cel mare a fugit din ţară fără să spună nimănui nimic. A lăsat pe masa din bucătărie o sticlă de bere din care băuse cam jumătate. Şi-un bilet. Scurt. Ioana a plâns atunci de s-au zguduit pereţii, dar el a trebuit să se ţină tare. A pus un drop de plută sticlei şi i-a găsit un loc în cămară. Se zice că paharul din care nu ai băut tot te face să te reîntorci şi să îl bei. Şi azi mai e sticla în cămară. Se gândeşte des la fiul dispărut şi tot atunci se gândeşte şi la moarte. În tinereţe nu i-a fost frică de moarte, deşi l-a încălecat de câteva ori. Dar cine sta atunci să se gândească? Te alegeai cu spaima şi mergeai înainte. Acum...Tot înainte merge, dar acolo sigur e ea. Dumnezeu pe toate le-a făcut bine, crede Nicolae Savin, dar undeva tot a greşit. Sensul vieţii. Să întinereşti, să fii copil, apoi prunc şi apoi să dispari. Dacă viaţa ar începe cu bătrâneţea, oamenii ar avea răbdare şi timp să se gândească mai mult la moarte. Şi la singurătate. Dar poţi să ştii ceva despre moarte dacă nu ai trecut prin viaţă? Vorbeşte şi el ca să treacă timpul. Să-i fie mai bine. Dacă va muri până la Anul Nou, va fi mai uşor celor care îl vor îngropa. Dar dacă va muri la anul sau în 2001? Ce va fi? Asta îl chinuie rău de tot. Pe crucea de la cimitir scrie, în dreapta jos, Nicolae Savin 1920 – 19__. Dacă nu mai apucă anul, nu va fi nici o nenorocire. Vor scrie 1999. Dar dacă o s-o mai ducă, va trebui să schimbe el numerele. Să facă doi din unu şi zero din nouă. Sau cum să facă? Doar ultimele două numere trebuie schimbate, ori toate? Ce să facă? Marmura  a îmbătrânit şi o să se vadă urât. Urât? Îi mai tremură şi mâinile...Aici a greşit Dumnezeu, spune Savin, la sens. Dacă lucrurile cad de sus în jos, viaţa de ce nu începe de la sfârşit?

PROIECTE NAŢIONALE

Tânărul Jurnalist al Anului

Concursul „Tânărul Jurnalist al Anului" a fost iniţiat în 1998, cu sprijinul Edipresse AS Romania şi al sponsorului fondator - Vodafone Romania. Este un proiect adresat ziariștilor de presă scrisă până în 35 ani. Vlad Mixich (HotNews.ro), Petrișor Obae (paginademedia.ro), Cristian Ghinea (Dilema VecheCRPE), Cristina HurdubaiaGabriela Lupu (România liberă), Silvia Vrînceanu (Ziarul de Vrancea), Daniel Befu, Liviu Iolu (Adevărul), Andrei Luca Popescu (Gândul.info), Serinela Spătărelu (Ziare.com), criticul de teatru Cristina Modreanu și publicistul Cristian Pătrășconiu sunt printre laureații edițiilor anterioare.

LAUREAŢI

Vezi castigatorii editiilor anterioare

Fiind un premiu pentru tineri, s-a acordat o atenţie deosebită în alegerea membrilor juriului, a acelor oameni capabili să recunoască valoarea. Din convingerea că reputația și credibilitatea acestui concurs este dată de oamenii care îl girează, componența juriilor a ramas în mare parte aceeași de-a lungul timpului.

Să arătăm şi ceea ce nu se vede, şi ceea ce nu se spune
Întâlnirea cu jurnalişti din întreaga ţară, fiecare reprezentând, în concepţia mea idealistă, centre de rezistenţă în acest domeniu, edificat în ultimii ani tot mai mult pe nisipuri mişcătoare, a fost ca o pilulă miraculoasă care nu m-a vindecat de pesimism, dar mi-a întărit credinţa că nu e corect faţă de noi să abandonăm să arătăm şi ceea ce nu se vede şi ceea ce nu se spune.
Ligia Voro de la TV Târgu Mureș este laureată a programului Supporting Investigative Journalism pentru investigaţia Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă (SCJU) din Tîrgu-Mureş – Analize la suprapreţ

Freedom House România este o organizaţie non-profit, nepărtinică, ce promovează demnitatea umană, libertatea, egalitatea şi democraţia. Freedom House și-a câștigat un renume bine întemeiat, ca promotor al drepturilor fundamentale ale omului și al valorilor democratice, al statului de drept şi al bunei guvernări.

Libertatea este posibilă numai într-un sistem politic democratic ce garantează diversitatea opiniilor, libertatea de expresie, dreptul la liberă informare, libera asociere și credința, protecţia și respectarea drepturilor minorităţilor.

Freedom House România sprijină inițiativele civice non-violente din societățile în care libertatea este refuzată sau amenințată și contestă orice idei și inițiative care contravin dreptului de a fi liber al fiecărui om.

Freedom House în imagini

copyright © 2013 Freedom House | Toate drepturile rezervate