„O cauză probabilă” e nivelul de probă pe care trebuie să-l prezentăm magistraților pentru a obține un mandat de percheziție sau un ordin de sechestru. La confiscare, standardul este „preponderența probelor”. Cu alte cuvinte, trebuie să dovedim doar foarte puțin mai mult decât 50-50, dacă bunurile ar trebui să fie confiscate sau nu, avem nevoie doar de o cantitate foarte mică de probe în plus. Apoi, desigur, „dincolo de orice îndoială rezonabilă” - pentru condamnarea inculpaților, care este cel mai mare standard al nostru.

Procurorul federal american Mark Lester este specializat în confiscare extinsă în Districtul de Sud al Floridei, Miami, West Palm Beach. Are 23 de an experiență în acest domeniu.
La conferința de deschidere a proiectului „Susținerea confiscării extinse și a recuperării prejudiciului”, proiect derulat de Freedom House România, cofinananțat de Comisia Europeană, Directorate-General Home Affairs, prin programul „Prevenirea şi Lupta împotriva Criminalităţii”, domnul Lester a prezentat instituția confiscării bunurilor provenind din infracțiuni în Statele Unite. În prima parte a prezentării a făcut un scurt istoric a procedurii în SUA, în această a doua parte - despre standardele de probă și tipurile de confiscare din Statele Unite.

În Statele Unite avem trei tipuri de confiscare –administrativă, penală și civilă.

Confiscarea administrativă. Legiuitorii noștri au permis diferitelor agenții polițienești să realizeze confiscarea administrativă. De exemplu, Agenția de combatere a traficului de droguri poate face confiscări administrative. Nu poate confisca proprietăți imobiliare, dar poate lua sume mari de bani – de ordinul milioanelor. Limita acestui tip de confiscare administrativă este revendicarea de către cineva a proprietății vizate (într-un termen de 60 sau 90 de zile); în acel moment, agenția trebuie să înceteze imediat confiscarea și să încredințeze procedura sistemului judiciar. Din momentul în care cererea de revendicare este depusă, dosarul se întoarce în sistemul judiciar în termen de 90 de zile. Acesta este modul în care indivizii sunt protejați în cazul confiscărilor administrative.

Confiscarea penală. În confiscarea penală, avem procesul penal în care un individ e acuzat de o infracțiune și, în același timp, în rechizitoriu vom include și un capăt de acuzare ce privește confiscarea bunurilor sale. Este un proces în două etape: în prima etapă, în materie penală, trebuie să-l condamnăm pe făptaș pentru infracțiune. El are apoi posibilitatea de a contesta confiscarea. Poate face asta în fața judecătorului sau în fața juraților. În cele mai multe dintre cazuri, după ce a fost condamnat, el nu mai vrea să se lupte împotriva confiscării și renunță. În acel moment, începem ceea ce noi numim proceduri auxiliare, acela fiind punctul în care noi confiscăm proprietatea „in res”.

Confiscarea civilă. În cazurile civile avem confiscare „in rem” – numai împotriva bunurilor. Pentru a începe un proces civil, bunurile trebuie să fie implicate în activitatea infracțională într-un fel sau altul: să fi facilitat infracțiunea ca un instrument al acesteia, ori să fi fost bunuri provenite din infracțiuni.

În sistemul judiciar american există așadar două tipuri de confiscare.

Confiscarea civilă este un soi de „hibrid” în Statele Unite. Ne referim la ea ca fiind cvasi-penală - între un dosar civil și un dosar penal 100% în condamnăm pe cineva și îl trimitem la închisoare.

În confiscarea penală, trebuie să existe în prealabil o condamnare. După faza de vinovăție și după ce inculpatul și-a pierdut interesul în proprietate, atunci începem procedurile auxiliare iar dosarul devine asemenea unui dosar civil.

Se aplică de-acum înainte normele de procedură civilă, ceea ce înseamnă că persoanele fizice trebuie să răspundă mult mai multor întrebări, să răspundă suspiciunilor noastre în mult mai multe moduri pentru că în această etapă nu mai sunt protejate de cel de-al Cincilea Amendament. Nu mai au dreptul de a nu răspunde la întrebări dacă răspunsul le-ar incrimina, deoarece inculpatul a fost deja condamnat iar acestea sunt părți terțe care nu au acest drept constituțional împotriva auto-incriminării (amendamentul 5). În cazul în care chiar intenționează să se folosească de acest drept și refuză să răspundă la întrebări, atunci avem dreptul la prezumția că răspunsul lor ar fi fost ceea ce ne-am dorit de la ei.

De exemplu, eu aș pune o întrebare: „Este adevărat că acesta este un produs, un beneficiu al traficului de droguri?” Dacă acuzatul spune „nu voi răspunde, deoarece m-ar putea incrimina”, instanța poate presupune atunci că răspunsul ar fi fost „da”.

Spre deosebire de standadul de probă de la condamnare, care este dincolo de orice îndoială rezonabilă, standardul de probă este acum cel al preponderenței probelor.