Contradicții legislative și recomandări de dezvoltare a cadrului normativ privind achizițiile publice

  • Publicat în La zi

În cadrul proiectului LECA, am identificat o serie de dispoziții legale contradictorii sau insuficient de clare și care au primit interpretări diferite în practica achizițiilor publice. În cele ce urmează ne propunem să le identificăm și să propunem o viziune de clarificare (secțiunea 2).  

De asemenea, există prevederi ale Directivelor din 2014 care nu au fost suficient dezvoltate în legislația de transpunere. Prin urmare, ele necesită un efort susținut al autorității de reglementare de a le explicita, și de a furniza ghiduri în ceea ce privește aplicarea lor în practică. Acestea sunt recomandări privind elaborarea de ghiduri de bune practici sau instrucțiuni de către ANAP (secțiunea 3).

În fine, secțiunea ultimă (secțiunea 4) este dedicată altor aspecte care ar profita de instrucțiuni sau recomandări ANAP, sau de studii privind bune practici din alte state membre UE.

           

Autorii studiului

Dacian Dragoș este profesor universitar doctor, titular al cursurilor de Drept administrativ, Drept european și Drept administrativ comparat la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universității Babeş – Bolyai. În noiembrie 2016, Dacian Dagoș a fost numit președinte al Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării.

Bogdana Neamțu este conferențiar universitar doctor în cadrul Departamentului de Administrație Publică al Universității Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, România. A obținut titlul de doctor în sociologie în anul 2008, cu o lucrare în domeniul dezvoltării urbane durabile în România.

 

2.     Contradicții și neclarități

2.1.          Consultarea pieței – obligativitate sau facultate?

HG 395/2016 Etapele procesului de achiziție publică, ART. 8 (1) Atribuirea unui contract de achiziție publică/acord-cadru este rezultatul unui proces ce se derulează în mai multe etape. (2) Autoritatea contractantă are obligaţia de a se documenta şi de a parcurge pentru fiecare proces de achiziție publică trei etape distincte: a) etapa de planificare/pregătire, inclusiv consultarea pieţei;

Legea 98/2016 Consultarea pieţei, ART. 139 (1) Înainte de iniţierea procedurii de atribuire, autoritatea contractantă are dreptul de a organiza consultări ale pieţei în vederea pregătirii achiziției, prin raportare la obiectul contractului de achiziție publică, şi pentru a informa operatorii economici cu privire la planurile de achiziţie şi cerinţele avute în vedere în legătură cu acestea, făcând cunoscut acest lucru prin intermediul SEAP, precum şi prin orice alte mijloace.

Formularea din norme este neclară și induce concluzia că e obligatorie consultarea pieței în toate cazurile, în timp ce legea reglementează consultarea pieței ca un drept al autorităților contractante. Considerăm că această consultare a pieței trebuie să rămână un drept al autorităților contractante, eventual o recomandare în acest sens în norme ar putea fi folositoare.

De asemenea, formularea din lege, „precum și prin orice alte mijloace”, altele decât SEAP, este neclară, nefiind detaliată în norme. Aici considerăm că prin alte mijloace se poate înțelege mesaje de poștă electronică, invitarea celor interesați la consultări, precum și publicarea pe pagina de internet proprie a autorității contractante a unei astfel de informări.

 

2.2.          Acceptarea DUAE – obligație sau facultate pentru autoritatea contractantă?

Formularea preluată din Directivă cum că „autoritatea contractantă acceptă” DUAE induce ideea că DUAE nu e obligatoriu, ci o opțiune, prin urmare autoritatea contractantă ar avea și posibilitatea să impună prezentarea documentelor doveditoare în cursul procedurii de evaluare.

Legea 98/2016, ART. 193 (1) Autoritatea contractantă acceptă la momentul depunerii solicitărilor de participare sau ofertelor DUAE, constând într-o declaraţie pe propria răspundere actualizată, ca dovadă preliminară în locul certificatelor eliberate de către autorităţile publice sau de către terţi care confirmă că operatorul economic în cauză îndeplineşte următoarele condiţii (…)

Considerăm că posibilitatea de prezentare a DUAE în loc de documentele solicitate pentru dovedirea capacității tehnice sau financiare sau a criteriilor de calificare/selecție este o facilitate acordată ofertanților prin Directiva 2014/24, și nu poate fi refuzată de autoritatea contractantă. Ea se înscrie în seria măsurilor menite să flexibilizeze și să simplifice procedura de evaluare a ofertelor. Prin urmare, numai interpretarea conform căreia DUAE este un drept al ofertanților care trebuie respectat de autoritatea contractantă este în concordanță cu obiectivele urmarite de Directive.

 

2.3.        Procedura simplificată – drept sau obligație?

Întrebarea aici este dacă pentru valorile estimate sub praguri procedura simplificată este o obligație sau doar un drept, și dacă autoritatea contractantă poate alege proceduri superioare chiar dacă achiziția este sub pragurile UE.

Legea 98/2016 Art. 7 alin. (2): Autoritatea contractantă atribuie contractele de achiziție publică/acordurile-cadru şi organizează concursurile de soluţii care privesc achiziții publice a căror valoare estimată este mai mică decât pragurile corespunzătoare prevăzute la alin. (1) prin aplicarea unei proceduri simplificate, cu respectarea principiilor prevăzute la art. 2 alin. (2).

ART. 113 (1) Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura simplificată în condiţiile prevăzute la art. 7 alin. (2).

HG 395/2016 ART. 101 (1) Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura simplificată în condiţiile prevăzute la art. 7 alin. (2) din Lege. (2) Atunci când atribuie contracte de achiziție publică/acorduri-cadru şi organizează concursuri de soluţii care privesc achiziții publice ce au ca obiect servicii sociale şi alte servicii specifice a căror valoare estimată este mai mică decât pragurile corespunzătoare prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. c) din Lege, autorităţile contractante pot organiza propriile proceduri simplificate de atribuire cu respectarea principiilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Lege.

Președintele ANAP a declarat la un seminar organizat în cadrul proiectului LECA faptul că instituția înclină spre o obligație de a folosi proceduri simplificate, caz în ar trebui modificat art. 113 din lege și art. 101 din norme.

Totuși considerăm că o abordare diferită se impune. Abordarea propusă este contrară practicilor europene, unde deseori contracte sub praguri sunt publicate in JOUE pentru o mai bună publicitate, și le sunt applicate proceduri superioare la inițiativa autorităților contractante. Nu poate fi negat un astfel de drept al autorităților contractante de a se supune benevol câmpului de aplicare a Directivelor europene.

Interpretarea noastră este susținută și de faptul că, atunci când vorbește despre alegerea modalității de atribuire, art. 17 alin. (1) lit. b) din HG 395/2016 arată că trebuie luată în calcul și „complexitatea contractului/acordului-cadru”, nu doar valoarea estimată. Ar fi deci posibil ca, potrivit art. 17 din norme, un contract care este apreciat drept complex să se atribuie utilizând licitația publică deschisă, de exemplu, nu procedura simplificată.

 

2.4.        Metode de calculare a valorii estimate în cazul proiectelor

Se impune reformularea sau explicitarea art.17 din normele de aplicare, care a generat multe dezbateri în practică. Prin instrucțiuni, ANAP poate exemplifica modul de calcul al valorii estimate pentru a rezolva dificultățile de aplicare. Conceptul de „strategie” necesită de asemenea explicații și circumstanțieri, fiind central în interpretarea acestui text de lege.

HG 395/2016

Art. 17 (3)  În  cazul  în  care  autoritatea  contractantă  implementează  proiecte  finanţate  din  fonduri nerambursabile şi/sau proiecte de cercetare-dezvoltare, prevederile alin. (1) se aplică prin raportare la fiecare proiect în parte.

(4) În aplicarea art. 11 alin. (2) din Lege, pentru contractele de lucrări aferente obiectivelor de investiţii publice noi sau a lucrărilor de intervenţie asupra celor existente, autoritatea contractantă alege procedura de atribuire în funcţie de următoarele considerente, cu condiţia ca respectivele investiţii să nu facă parte dintr-un proiect  sau  dintr-o strategie de dezvoltare integrată la nivel naţional, regional, sau local:

a) valoarea estimată a contractului având ca obiect prestare a serviciilor de elaborare a studiului de fezabilitate pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte, dacă contractul prevede o clauză privind cedarea drepturilor patrimoniale de autor;

b) valoarea estimată a contractului având ca obiect prestarea serviciilor de proiectare tehnică şi asistenţă din partea proiectantului pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte, cumulată cu cea a lucrărilor aferente obiectivului de investiţii, indiferent dacă acestea fac obiectul aceluiaşi contract sau se atribuie contracte diferite;

c) valoarea estimată a contractului având ca obiect prestarea serviciilor de dirigenţie de şantier pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte.

 

2.5.        Similaritatea ca și concept în cadrul agregării valorii contractului

Există neconcordanțe între lege și norme în ceea ce privește definirea “similarității” și a câmpului său de aplicare.

Astfel, Legea 98/2016 vorbește doar de „produse similare” în timp ce normele de aplicare, când se raportează la similaritate, vorbesc de toate achizițiile, de valoarea estimată cumulată a serviciilor şi lucrărilor considerate similare.

Art. 18 din Legea 98 (1) În cazul în care autoritatea contractantă intenţionează să achiziţioneze produse similare, iar atribuirea contractelor poate fi realizată pe loturi separate, valoarea estimată a achiziției se determină luând în considerare valoarea globală estimată a tuturor loturilor.

(3) În sensul dispoziţiilor alin. (1), prin produse similar se înţelege acele produse care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) sunt destinate unor utilizări identice sau similare;

b) fac parte din gama normală de produse care sunt furnizate/comercializate de către operatori economici cu activitate constantă în sectorul respectiv.

Art. 17 din HG 395/2016: (1) Autoritatea contractantă alege modalitatea de achiziţie în funcţie de următoarele aspecte:

a) valoarea estimată a tuturor achizițiilor cu acelaşi obiect sau destinate utilizării identice ori similare, ori care se adresează operatorilor economici ce desfăşoară constant activităţi într-o piaţă de profil relevantă, pe care autoritatea contractantă intenţionează să le atribuie în cursul unui an bugetar. (…)

(2) În aplicarea art. 11 alin. (2) din Lege, autoritatea contractantă are obligaţia ca, la alegerea modalităţii în care se va derula procesul de atribuire a contractului de achiziție publică, să se raporteze la valoarea estimată cumulată a produselor, serviciilor şi lucrărilor care sunt considerate similare în condiţiile de la alin. (1) lit. a).

În lege, similaritatea (limitată doar la produse) este definită cumulativ, în timp ce normele introduc sintagma ori, anulând obligația îndepliniii cumulative a cerințelor. Aceste contradicții trebuie clarificate, în sensul limitării agregării contractelor doar la cele de furnizare, atunci când produsele sunt achiziționate în vederea acoperirii unei nevoi unice, definite și existente la data planificării achiziției.

2.6.        Înlocuirea subcontractantului și a terțului susținător

Legislația primară dă șansa oferanților care se bazează pe capacitățile altor entități de a înlocui, o singură dată un subcontractor sau un terț susținător dacă acesta nu îndeplinește criteriile de calificare. Normele în schimb par să excludă fără drept de apel un ofertant care se bazează pe forțe proprii dacă specialistul propriu nominalizat nu îndeplinește aceleași criterii de calificare.

Este nevoie de clarificare aici, deoarece aceste neconcordanțe aduc atingere principiului tratamentului egal. Ar trebui prevăzută și opțiunea ca un ofertant care merge pe forțe proprii să-și poată înlocui, o singură data, un specialist propus care nu îndeplinește criteriile.

ART. 174 Legea 98/2016

(2) În cazul în care din informaţiile şi documentele prezentate potrivit alin. (1) nu rezultă că subcontractantul propus are capacitatea tehnică şi profesională necesară pentru partea/părţile din contract pe care acesta urmează să o/le îndeplinească efectiv, autoritatea contractantă respinge subcontractantul propus şi solicită ofertantului/candidatului o singură dată înlocuirea acestuia şi prezentarea unui alt subcontractant care să aibă capacitatea tehnică şi profesională necesară pentru partea/părţile din contract pe care acesta urmează să o/le îndeplinească efectiv.

Art. 183 Legea 98/2016

(2) Dacă terţul/terţii nu îndeplineşte/îndeplinesc criteriile relevante privind capacitatea sau se încadrează în unul dintre motivele de excludere prevăzute la art. 164, 165 şi 167, autoritatea contractantă solicită, o singură dată, ca operatorul economic să înlocuiască terţul/terţii susţinător/susţinători fără ca acest aspect să aducă atingere principiului tratamentului egal prevăzut la art. 2 alin. (2) lit. b).

Art. 137 al HG 395/2016

(1) Comisia de evaluare are obligaţia de a respinge ofertele inacceptabile şi neconforme.

(2) În condiţiile art. 215 alin. (4) din Lege, oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situaţii: (…)

b) a fost depusă de un ofertant care nu îndeplineşte una sau mai multe dintre criteriile de calificare stabilite în documentaţia de atribuire sau nu a completat DUAE în conformitate cu criteriile stabilite de autoritatea contractantă.

 

3.    Recomandări de dezvoltare a cadrului normativ, de elaborare a unor ghiduri de bune practici

3.2. Achizițiile durabile

Noile Directive din 2014 cu privire la achizițiile publice reflectă o schimbare de paradigmă la nivel comunitar în ceea ce privește integrarea principiilor dezvoltării durabile în procesul de achiziții publice. Unul dintre obiectivele declarate ale procesului de reformă a fost facilitarea achizițiilor publice strategice (concept nou) prin luarea în considerare a unor factori de mediu, sociali și care privesc inovarea. La nivel european, preocupările pentru achiziții publice verzi au apărut destul de târziu, în jurul anilor 2000, când regăsim acest concept în documente precum Strategia UE de Dezvoltare Durabilă (2001-2011), al Șaselea Program de Acțiune în Domeniul Mediului Înconjurător (2002-2012), Strategia Lisabona etc. Acest lucru s-a datorat faptului că, inițial, considerațiile de mediu și sociale nu au fost recunoscute de Comisie ca făcând parte din rațiunile care stau la baza achizițiilor publice. În mod tradițional achizițiile publice trebuiau doar să fie eficiente din punct de vedere economic/financiar. Curtea de Justiție a UE și nu Comisia a fost cea care a interpretat Directivele în vigoare la acea dată ca permițând includerea, în anumite condiții, a criteriilor de mediu și sociale.

De-a lungul timpului avem o evoluție clară – de la considerente secundare în Directivele din 2004 la concepte mult mai puternice și acoperitoare precum politici orizontale, achiziții publice durabile/sustenabile și chiar achiziții publice strategice. Aceste noi concepte ilustrează schimbarea de paradigmă menționată anterior – achizițiile publice sunt acum considerate un instrument important în corectarea unor eșecuri de piață și sistemice. Cererea pentru anumite tehnologii, produse sau servicii este acum încurajată prin intermediul achizițiilor publice în vederea stimulării pieței. Evident, obiectivele tradiționale continuă să rămână importante – transparență, preocupări legate de concurență, piața internă și obținerea celui mai bun raport calitate-preț.    

Dacă la nivel comunitar a existat o dezbatere amplă în acest sens, legiuitorul român s-a mulțumit să includă în expunerea de motive cu privire la proiectul de act normativ o simplă mențiune la obiectivele sociale și de mediu urmărite. Textul final al legii nu conține o secțiune care să detalieze aspecte care țin de context, motive, obiective etc.    

Recomandare în acest sens:

a)         Este imperativ nevoie de redactarea în limba română a unor materiale care să expliciteze în mod clar această paradigmă și să clarifice în ce mod România se poate racorda în mod real, pe termen scurt, mediu și lung la aceste preocupări. ANAP ar fi instituția abilitată să realizeze astfel de materiale. Trebuie avut în vedere că atât utilizarea etichetelor cât și determinarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic, folosind un alt criteriu decât prețul cel mai scăzut – art. 187 alin. (3) b,c,d – sunt la discreția autorităților contractante (cu câteva excepții). Caracterul voluntar al acestor instrumente, inclusiv în reglementarea europeană, continuă să reprezinte un subiect generator de dezbateri intense. În măsura în care autoritățile contractante nu beneficiază de materiale suport, împreună cu training și networking, vor recurge în continuare la atribuirea contractelor folosind calea cea mai simplă, utilizarea prețului cel mai scăzut, chiar și atunci când această alegere nu se justifică.

b)         Training pentru autoritățile contractante, întâlniri cu reprezentanții ANAP și stimularea creării unor rețele de experți din domeniul public care activează în achiziții publice și care pot să își disemineze în cadrul unor întâlniri problemele cu care se confruntă precum și posibile soluții.

Recomandări precum producerea de materiale informative și training pot părea simpliste și ușor redundante în contextul în care ANAP a inițiat de exemplu în luna octombrie 2016 întâlniri cu autoritățile contractante și își propune elaboarea de materiale suport. Cu toate acestea, recomandările de mai sus vizează specific achizițiile verzi și sociale. De exemplu, la întâlnirile din luna octombrie 2016, cinci dintre cele mai controversate probleme ridicate de autoritățile contractante au vizat achiziția directă, regulile de estimare a contractelor de achiziție publică, documentul unic de achiziție european (DUAE), procedura simplificată și procedurile online. Se poate ușor observa că lipsesc referințele la achizițiile verzi sau sociale, acest lucru în contextul în care ar fi de așteptat ca, de exemplu, calcularea costurilor pe ciclul de viață să ridice serioase semne de întrebare din punct de vedere metodologic.       


3.3. Estimarea valorii contractului prin calcularea costurilor ciclului de viață

Conceptul inovator de ciclu de viață reprezintă un instrument esențial al achizițiilor durabile în lumina Directivei 24/2014. Deși utilizarea costului pe baza ciclului de viață a fost posibilă și sub vechile directive – a se vedea Directiva 33/2009 vizând vehicolele nepoluante -, el primește un rol central abia în noua Directivă – art. 68. Calcularea costurilor ciclului de viață implică în primul rând o discuție cu privire la criteriile de atribuire ale unui contract.

Sub vechile directive din 2004, atribuirea se putea face pe baza a două criterii distincte – prețul cel mai scăzut și oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic. Criteriile incluse în cadrul ofertei celei mai avantajoase includeau calitatea, prețul, meritele tehnice, caracteristice estetice și funcționale, caracteristici de mediu, costuri de operare, costuri de mentenanță etc. Sub directivele din 2014, la o primă vedere, prețul nu mai este o opțiune pentru atribuirea contractelor. Art. 67(1) prevede că autoritățile contractante vor atribui contractul doar pe baza ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic. Este clar însă că tot ce s-a întâmplat a fost să se extindă sfera criteriului ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic așa încât aceasta să permită atribuirea contractului doar pe baza prețului sau a costului. Se arată în literatură că, dacă costul nu poate fi exclus cu totul, nu același lucru se poate spune despre considerațiile vizând calitatea. Deși prețul cel mai scăzut este încă posibil, Directiva 24/2014 le oferă statelor membre posibilitatea de a interzice folosirea criteriului prețului cel mai scăzut.

În legislația națională, art. 187 (2,3) reglementează printr-o exprimare ceva mai clară decât în Directivă criteriile de atribuire care pot fi folosite pentru determinarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic: prețul cel mai scăzut, costul cel mai scăzut, cel mai bun raport calitate-preț și cel mai bun raport calitate-cost. Costul cel mai scăzut se determină de regulă pe baza unor considerente de rentabilitate, utilizând factori precum calcularea costurilor pe ciclul de viață. Spre deosebire de vechea directivă, costul ciclului de viață poate fi aplicat și atunci când se utilizează doar costul cel mai scăzut și nu neapărat raportul preț/cost-calitate.     

Recomandări

  • Realizarea de către ANAP a unei liste cu caracter informativ/de ghidare pentru autoritățile contractante în care să se includă tipul de criteriu de atribuire cel mai oportun/potrivit. De exemplu, este recunoscut faptul că pentru bunuri, cum sunt de ex. produsele de birotică, prețul cel mai scăzut poate reprezenta un criteriu potrivit. În cadrul normelor metodologice de aplicare a legii se precizează că pentru contractele de servicii având ca obiect prestaţii intelectuale, cum ar fi cele de consultanţă/asistenţă tehnică, elaborare studii, proiectare sau supervizare, aferente unor proiecte de complexitate ridicată, criteriul celui mai bun raport calitate-preț sau calitate-cost este obligatoriu și că prin ordin al președintelui ANAP se stabilesc categoriile de servicii intelectuale. Deși salutară o astfel de precizare, rămân în afară o mulțime de situații în care autoritățile contractante ar putea beneficia de ghidare în alegerea criteriului celui mai potrivit. Tot cu caracter informativ/de ghidare a autorităților contractante, ar putea fi stabilită și ponderea maximă a factorului preț atunci când se folosește criteriul cel mai bun raport calitate-preț, și pentru alte servicii decât cele de consultanță sau pentru contracte de lucrări de exemplu.
  • Art 187(10) face referire la posibilitatea aplicării de către autoritățile contractante a unui criteriu suplimentar, în cazul în care două sau mai multe oferte sunt echivalente. Exemplul oferit în lege, în speță reducerea șomajului, poate fi derutant pentru autoritățile publice. Acest lucru deoarece se introduce un criteriu care are la bază considerente sociale. Nu este clar dacă acest criteriu suplimentar ar trebui să vizeze doar considerente sociale. De asemenea, doar menționarea reducerii șomajului fără a arăta că un astfel de criteriu nu trebuie să fie discriminatoriu este discutabilă (există jurisprudență comunitară în acest sens).     

Sediul materiei privind calcularea costurilor pe parcursul ciclului de viață se regăsește în art. 68 din noua Directivă a sectorului clasic 24/2014 și respectiv în articolul 191 din Legea 98/2016. Cele două reglementări sunt absolut identice. Costul se poate compune din două componente: costuri directe (costuri legate de achiziție, de utilizare, de întreținere etc.) și costuri indirecte, reflectând externalități de mediu, cu condiția ca valoarea pecuniară să poată fi determinată și verificată.

Posibile probleme cu care se vor confrunta autoritățile contractante și recomandări în acest sens:

  • Costurile directe se vor putea estima relativ ușor în timp ce cele indirecte vor fi greu de cuantificat. Cel puțin pe termen scurt se poate anticipa o orientare spre cuantificarea costurilor directe asociate cu ciclul de viață.  
  • La nivel european există în acest moment o singură metodologie standard comună care vizează calcularea costului ciclului de viață (inclusă în Directiva privind vehiculele nepoluante). În absența unor astfel de metodologii comune la nivel comunitar, statele membre și respectiv autoritățile contractante sunt responsabile pentru crearea lor, cu respectarea unor condiții cumulative – art. 92(2). Se pune întrebarea în ce măsură autorități contractante cu o capacitate limitată pot construi astfel de metodologii. Recomandarea noastră este ca, pe termen scurt, ANAP să producă metodologii standard, în special pentru clase importante de produse și servicii, care să poată fi folosite de autoritățile contractante (fără a exista o obligație în acest sens). În acest sens poate fi încurajată folosirea abordării bazate pe ciclul de viață, inclusiv costuri indirecte cu externalitățile. Pe termen mediu și lung, în mod evident, autoritățile contractante ar trebui încurajate să dobândească cunoștințe care să le permită dezvoltarea unor metodologii proprii. De asemenea, ANAP se poate implica în realizarea de materiale informative cu privire la metodologii/exemple în acest sens de la nivel european sau al altor state membre.
  • Nu este clar la nivelul legislației europene dacă externalități sociale/costuri sociale indirecte pot fi incluse în cadrul costului ciclului de viață. În articolul 68 din Directiva 24/2014 se face referire doar la externalități de mediu. Cu toate acestea, ultimul paragraf al recitalului 96 stipulează că „Mai mult, ar trebui să se examineze fezabilitatea stabilirii unei metodologii comune pentru calcularea costurilor sociale pe ciclu de viață, ținând cont de metodologiile existente, precum Orientări pentru evaluarea social a ciclului de viață al produselor, adoptate în cadrul Programului Organizației Națiunilor Unite pentru Mediu”. Nu este clar dacă acest recital reprezintă o declarație de intenție adresată statelor membre, se referă la o inițiativă viitoare a Comisiei sau este un îndemn adresat direct autorităților contractante. La nivelul legislației naționale, în absența recitalului din directivă, interpretarea pare să fie că nu pot fi incluse criteriile sociale. O clarificare din partea ANAP în acest sens ar fi binevenită. Această observație trebuie corelată cu discuția de mai sus cu privire la criterii suplimentare care pot fi folosite în cazul unor oferte echivalente.
  • La nivel european au existat numeroase dezbateri cu privire la construcția/dezvoltarea metodologiilor care stau la baza calculării costului ciclului de viață. De exemplu, în propunerea inițială a Comisiei, operatorii economici puteau să propună o metodologie proprie, când autoritățile contractante nu furnizau această metodologie. Textul final nu mai consacră această posibilitate, în schimb art. 192(2c) prevede: „datele solicitate pot fi furnizate printr-un efort rezonabil de către operatori economici care dau dovadă de o diligenţă obişnuită, inclusiv de operatori economici din ţări terţe care sunt parte a Acordului privind achiziţiile publice al Organizaţiei Mondiale a Comerţului sau la alte acorduri internaţionale în cadrul cărora Uniunea Europeană şi-a asumat obligaţii”. Astfel, va fi necesară dezvoltarea la nivel național, în legislație sau documente de ghidare, a unor condiții sau caracteristici pentru seturile de date cerute de autoritățile contractante. Fără astfel de caracteristici, care presupun un nivel ridicat de expertiză, instanțele de judecată naționale vor avea o sarcină dificilă în a evalua dacă acele date puteau fi furnizate de un operator economic diligent. 
  • Tot prin intermediul legislației secundare sau a unor materiale suport de ghidare, ANAP va trebui să clarifice situațiile în care metodologii dezvoltate de autoritățile contractante pentru a fi folosite doar în contextul unui contract specific de achiziție publică nu reprezintă sau sunt folosite pentru a favoriza un anumit operator economic – considerente vizând evitarea corupției. 


3.4. Etichetarea

Sediul materiei privind etichetarea se regăsește în art. 43 din noua Directivă a sectorului clasic 24/2014 și respectiv în articolul 157 din Legea 98/2016. Cele două reglementări sunt absolut identice.

Este important de observat că reglementarea europeană și respectiv cea națională cu privire la etichete aduc schimbări importante comparativ cu vechea directivă (18/2004) și legislația națională care transpunea aceste directive (OUG 34/2006, cu modificările ulterioare). Astfel, pentru prima dată, avem în noua directivă și în legea națională două definiții cu privire la etichetă și cerințe de etichetare (în vechea directivă nu existau). Foarte important, eticheta este definită ca un termen generic care se referă la diferite mijloace prin care se atestă conformitatea cu un standard dat. 

  • Eticheta - orice document, certificat sau atestare care confirmă că lucrări, produse, servicii, procese sau proceduri îndeplinesc anumite cerinţe.
  • Cerințe de etichetare - cerinţele care trebuie să fie îndeplinite de lucrări, produse, servicii, procese sau proceduri pentru a obţine o anumită etichetă.

O altă modificare importantă cu privire la etichete se referă la modul în care acestea pot fi folosite pentru redactarea specificațiilor tehnice, a factorilor de evaluare și a condițiilor de executare a contractului. În vechea directivă (art. 23), etichetele erau menționate doar cu referire la specificațiile tehnice, unde puteau fi folosite în două moduri: a) ca o sursă importantă de informații pentru redactarea specificațiilor tehnice; și b) ca mijloc de probă cu privire la conformitate (produsele acoperite de etichetă erau considerate conforme). Cu toate acestea, alte mijloace de probă trebuiau să fie acceptate de autoritățile contractante. Acestea trebuiau să includă în documentația de atribuire tipul de documente pe baza cărora se face proba și care trebuie furnizate de operatorii economici. Acest lucru se putea realiza prin oferirea unei liste indicative cu mențiunea că și alte mijloace de probă vor fi acceptate. Comisia Europeană în cadrul unor documente de soft law a opinat de asemenea că autoritățile contractante pot face apel la etichete în faza de atribuire, ca sursă de informații pentru construirea unor criterii de mediu. strategia sugerată era ca autoritățile contractante să folosească cerințe minime în cadrul specificațiilor tehnice și apoi să dea puncte la momentul evaluării ofertei.

În Directiva din 2014, utilizarea etichetelor nu mai este  limitată la specificațiile tehnice. Atât noua directivă cât și legislația națională prevăd că în cazul în care autoritatea contractantă intenţionează să achiziţioneze lucrări, produse sau  servicii cu anumite caracteristici de mediu, sociale sau de altă natură, aceasta poate solicita prin specificaţiile tehnice, factorii de evaluare sau prin condiţiile de executare a contractului o etichetă specifică drept dovadă că lucrările, serviciile sau produsele corespund cerinţelor solicitate.

Probabil noutatea absolută adusă de noua Directivă 24/2014 se referă la posibilitatea autorităților contractante de a face referire la o etichetă specifică, contrar jurisprudenței din cazul Max Havelaar (a se vedea mai jos). Se estimează că această posibilitate va ajuta semnificativ autoritățile contractante în realizarea unor achiziții durabile, în acord cu unul dintre obiectivele procesului de reformă care a dus la punerea în operă a Directivelor din 2014. Nu trebuie însă înțeles că preocupările instituțiilor comunitare vizavi de limitarea sau restricționarea concurenței au dispărut în totalitate. De aici și cerința de a accepta orice etichetă bazată pe cerințe echivalente sau chiar un dosar tehnic de la producător. În literatură, această opțiune de a reglementa referința la o etichetă specifică a fost criticată, arătându-se că de fapt nu se realizează niciun progres față de vechea directivă și, în plus, se crează confuzie prin modul de reglementare/redactare a textului .     

Noile reglementări solicită în continuare ca etichetele să nu impună cerințe care vizează criterii care nu sunt legate de obiectul contractului; de asemenea, cerințele trebuie să fie potrivite pentru a defini caracteristicile lucrărilor, bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului. În cazul în care o etichetă stabileşte şi cerinţe care nu sunt legate de obiectul contractului, autoritatea contractantă nu solicită eticheta ca atare, dar poate defini specificaţiile tehnice prin trimitere la acele specificaţii detaliate ale etichetei  respective sau, atunci când este necesar, la părţi ale acestora, care sunt legate de obiectul contractului şi sunt potrivite pentru a defini caracteristicile obiectului contractului.

O caracteristică principală a regulilor UE și naționale (atât cele vechi cât și cele noi) cu privire la etichetele ecologice este caracterul voluntar al acestora, autoritățile contractante având discreție dacă să facă sau nu referire la acestea. Argumentul, expus în recitalul 95 al Directivei 234/2014, este că „Având în vedere însă diferențele importante dintre diversele sectoare și piețe, nu este oportun să se stabilească cerințe obligatorii generale pentru achizițiile care țin cont de aspecte ecologice, sociale și de inovare. (...) Pare oportun să se continue pe această cale, lăsând în sarcina legislației sectoriale stabilirea obiectivelor și a țintelor obligatorii (…)”.

Jurisprudența comunitară este extrem de limitată în acest domeniu, speța principală fiind Max Havelaar. Provincia North Holland a publicat un anunț/invitație de participare privind un contract de furnizare, instalare și management a unor aparate de cafea. Autoritatea contractantă a menționat în anunț că un aspect important al contractului este dorința provinciei de a folosi produse organice și rezultate din comerțul echitabil în cadrul aparatelor sale de cafea.

Autoritatea contractantă a solicitat ca operatorii economici să dețină două etichete distincte: Max Havelaar și EKO. EKO se referă la caracteristici ale produsului în timp ce Max Havelaar se referă la comerț echitabil și reguli cu implicațiii sociale care guvernează managementul produsului. În cadrul documentației de atribuire autoritatea contractantă a specificat că operatorii economici vor fi evaluați pe baza unor criterii calitative și de mediu și pe baza prețului. De asemenea, cu privire la criterii minime de calificare (criterii de excludere), sub criteriile care vizau calitatea, era prevăzut că furnizorii trebuie să îndeplinească criteriile de achiziție durabilă (a produselor furnizate) și de afacere responsabilă social. Abia în urma unor solicitări de clarificări autoritatea contractantă a specificat că se acceptă și etichete echivalente.

În mai 2009, Comisia a notificat Olanda că aceste specificații reprezintă o violare a prevederilor Directivei 18/2004 sub trei aspecte: 1) Prin impunerea etichetelor Max Havelaar și EKO ca specificații tehnice, erau încălcate articolele 23(6) și 23(8); 2) prin impunerea unor cerințe vizând achiziția durabilă (a produselor furnizate) și o politică de afacere responsabilă social, erau încălcate articolele 44(2), 48 și 2; 3) prin impunerea celor 2 etichete ca criterii de atribuire era încălcat art. 53.

Din speța de față rezultă că utilizarea etichetelor nu este interzisă în lumina Directivei 18/2004, decizia împotriva Olandei fiind determinată de lipsa de transparență și precizie a documentației de atribuire/invitației de participare.

O primă problemă adresată – pot fi cele două etichete parte a specificațiilor tehnice? Curtea a decis că doar EKO se încadrează la specificații tehnice – vechea directivă, în Anexa IV, par. 1(b) prevedea că specificațiile tehnice se pot referi exclusiv la produs. De asemenea, Curtea a interpretat art. 23 în sens strict, considerând că etichetele pot fi folosite indirect, prin preluarea cerințelor acestora și includerea lor în mod explicit în cadrul specificațiilor tehnice. Prin urmare Curtea a considerat că specificațiile detaliate ar fi trebuit incluse în documentația de atribuire.

Cea de a doua problemă adresată a fost dacă cele două etichete puteau fi folosite ca și criterii de atribuire. Curtea a opinat că există o legătură suficientă între obiectul contractului și cele două etichete. În ceea ce privește obținerea de puncte în faza de atribuire pe baza acestor etichete, Curtea a opinat că din nou nu au fost indicate criteriile specifice care au stat la baza evaluării, fiind încălcat art. 53(10) vizând principiul tratamentului egal.

Cea de a treia problemă abordată a fost legată de folosirea unor criterii calitative în faza de selecție – cerința achiziționării durabile a unor produse și existența unei politici de responsabilitate socială. Autoritatea contractantă a susținut că aceste cerințe se referă la execuția contractului/condiții de performanță în înțelesul art. 26. Curtea a avut o opinie diferită, argumentând că aceste cerințe reprezintă capacitatea tehnică și profesională acoperită de art. 48. Curtea a considerat că niciunul din factorii cuprinși în art. 48 nu se leagă de achiziționarea durabilă a unor produse și existența unei politici de responsabilitate socială.

Noua Directivă a eliminat dilemele cu privire la clasificarea unor cerințe ca specificații tehnice sau clauze privind execuția contractului. De asemenea, a făcut posibilă referința la o etichetă specifică. Cu toate acestea, o problemă rămâne cu referire la acest ultim aspect – în speța Max Havelaar, Comisia a invocat încălcarea principiilor non-discriminării și a tratamentului egal, argumentând că prin solicitarea a două etichete olandeze erau mai facile și ușor accesibile pentru firmele olandeze decât pentru operatorii străini. Un astfel de argument poate fi adus în continuare și în lumina noii directive.

Probleme practice pentru autorități contractante și recomandări privind propuneri de lege ferenda și documente de ghidare a autorităților contractante

- Să determine la ce stadiu din procedura de achiziții publice să folosească etichetele. Utilizarea etichetelor ca specificații tehnice este recomandată în literatură în cazul în care piața pentru achiziții durabile este matură și suficiente servicii și produse au fost certificate. Autoritățile publice sau organisme de pe plan național cu rol în elaborarea de politici publice și ghidare pentru autorități în acest sens ar trebui să efectueze analize de piață pentru principalele sectoare/clase de produse. Atunci când piața nu este matură, se poate recomanda autorităților contractante să folosească etichetele ca factori de evaluare. În acest caz, achizitorii pot folosi ca parte a evaluării ofertei un altgoritm prin care se acordă un număr de puncte ofertelor care îndeplinesc criterii suplimentare în domeniul mediului. În timp ce specificațiile tehnice sunt obligatorii, atunci când se evaluează ofertele se pot da puncte extra pentru criteriie mediu adiționale care sunt preferate dar nu sunt obligatorii. Autoritățile publice trebuie să decidă în avans ce pondere/număr de puncte să ofere pentru îndeplinirea unor criterii adiționale vizând mediul și să le facă cunoscute tuturor părților interesate. Produsele care au o etichetă vor fi acceptate fără verificări suplimentare dar este important de evidențiat că și alte mijloace de probă sunt acceptate.

- Să determine complexitatea etichetelor care vor fi folosite, în contextul unei piețe pentru bunuri durabile relativ limitată, cum este cea din România. O posibilă recomandare pentru autoritățile contractante ar fi folosirea etichetelor bazate pe un singur aspect pentru o abordare progresivă. Etichetele axate pe un singur aspect pot să reprezinte un prim pas în vederea introducerii unor considerații de mediu în contractele publice. În loc să se concentreze asupra tuturor efectelor adverse asupra mediului pe durata de viață a produsului, achizitorii ar putea începe prin a lua în considerare un singur aspect. În acest caz, este important să fie identificat impactul major al unui produs – de exemplu, consumul de energie pentru calculatoare. Odată identificat acest aspect, de multe ori în cooperare cu un expert în domeniul mediului, el poate fi inclus în documentația achiziției, pe măsură ce achizitorii devin mai experimentați, ei vor putea să facă pasul spre criterii mai complexe.

- Să distingă etichetele, în accepțiunea art. 43 din Directivă, de scheme de certificare precum EMAS sau standarde privind managementul de mediu. Acestea sunt în prezent reglementate în art. 62 și ar fi fost probabil necesară o corelare între articolele 43 și 62 deoarece așa cum se menționează în recitalul 88 putem avea și certificate de etichetă ecologică în care se includ criterii de management de mediu. A și existat un amendament în acest sens propus de Parlamentul European. Este puțin probabil că legiuitorul național se va îndepărta de structura Directivei, însă ca o recomandare credem că se impune o astfel de clarificare sau explicitare pentru autoritățile contractante naționale. 

- Să înțeleagă că posibilitatea de a face referire la o etichetă specifică este reală, cu respectarea unor condiții cumulative, dar că, în practică, operatorilor economici le va fi ușor să demonstreze că nu au putut obține în timp util o anumită etichetă, mai ales că anumite termene minime au fost scurtate în vederea unei mai mari flexibilități în procedurile de achiziții publice. 

- Vizavi de legătura dintre obiectul contractului și cerințele impuse prin etichete, auroritățile contractante vor avea nevoie de ghidare cu privire la două aspecte: a) înțelegerea faptului că discreția acordată este relativ largă, în acord cu articolul 67(3) din Directiva 24/2014 . Este importantă aici, de exemplu, referința la ciclul de viață. b) cât de atent și de detaliat trebuie să investigheze cerințele specifice ale unei etichete atunci când se crede că eticheta în ansamblul ei nu este legată de obiectul contractului.

- O posibilă recomandare ar fi să se formuleze în documente de ghidare a autorităților contractante o interdicție specifică de a solicita operatorilor economici o anumită politică de responsabilitate corporatistă socială (așa cum rezultă ea din recitalul 97 al Directivei 24/2014). A se vedea și speța Max Havelaar în acest sens.

- Tot în materiale de ghidare, trebuie explicat în mod clar pentru autoritățile contractante că în ceea ce privește diversitatea etichetelor, legiuitorul european admite că recursul la diferite etichete specifice și diverse poate fi benefic – armonizarea/standardizarea poate avea potențialul de a limita inovația. Cu toate acestea, riscul care rezultă din utilizarea unor etichete specifice este real – intenția sau cel puțin rezultatul fiind distorsionarea concurenței. De aceea, utilizarea unor etichete specifice trebuie înțeleasă în strânsă legătură cu art. 18(1).

- Autoritățile contractante, în lipsa unei jurisprudențe europene (în principal) și naționale (în subsidiar) în acest domeniu, vor trebui asistate cu privire la interpretarea modului în care anumite principii generale se aplică utilizării etichetelor. Există jurisprudență comunitară care se adaugă la reglementarea din directivă cu privire la cerința ca etichetele să fie realizate pe baza unor informații științifice. Este practic vorba despre cerința de obiectivitate, care a fost reafirmată de Curte cu referință la criteriile de atribuire în speța Concordia Bus. Aici, Curtea a decis că se pot aplica acele cerințe de mediu care sunt cuantificabile în mod obiectiv și care nu conferă o putere discreționară nelimitată autorităților contractante. Această linie de argumentare trebuie avută în vedere și în viitor – dată fiind diversitatea etichetelor și posibilitatea recursului la o etichetă specifică, este posibil ca operatorii economici să pună sub asemnul întrebării obiectivitatea științifică a unei anume etichete. Și în speța EVN, Curtea a afirmat în mod clar că procedura de atribuire a unui contract public trebuie să fie conformă, în toate etapele, cu principiul tratamentului egal al potențialilor ofertanți și cu principiul transparenței, astfel încât să se ofere tuturor părților egalitate de oportunitate/șansă în formularea ofertei.   

3.5. Achizițiile publice pentru inovare

3.5.1. Aspecte generale

Deși la nivelul UE inovarea a fost promovată de-a lungul timpului ca o modalitate de atingere a unor scopuri sociale și economice mai largi, abia odată cu lansarea strategiei Lisabona de către Consiliul European în 2000 ea devine o prioritate de politică publică. Slăbiciunea Europei în privința inovării a fost atribuită unui nivel scăzut de investiții în cercetare și dezvoltare (C&D) comparativ cu SUA și Japonia, fapt ce a dus la stabilirea atingerii pragului de 3% din PIB care să fie alocat pentru inovare până în 2010. Pe baza unui raport al unui grup de experți, achizițiile publice și în special achizițiile de tehnologii în domenii precum sănătatea și securitatea publică, au fost identificate ca măsuri directe de stimulare a investițiilor private în cercetare, ca parte a unui Plan de Acțiuni vizând Investițiile în Cercetare (Research Investment Action Plan) care urma să promoveze implementarea unor măsuri menite să contribuie la atingerea pragului de 3% menționat anterior.

Potrivit unui studiu din 2005, cadrul legal de la nivelul UE nici nu stimulează dar nici nu împiedică inovarea – acest lucru înseamnă că există nevoia de a stimula și disemina aplicarea lui la nivelul politici UE și a statelor membre. Începând cu anul 2006, odată cu integrarea formală a achizițiilor publice în politica mai largă vizând inovarea de la nivelul UE, Uniunea a început să încerce implementarea politicii vizând achizițiile publice în practică.

Directiva 24/2014 se referă în mod clar la inovare ca la o dimensiune/element a achizițiilor publice strategice - recitalul 123, având o poziție similară cu achizițiile sociale și de mediu/care facilitează aceste aspecte. Există chiar autori care consideră că inovarea dispunde de o poziție privilegiată în contextul noii Directive în raport cu considerațiile de mediu și cele sociale – în primul rând inovarea este definită în mod explicit, iar în al doilea rând se folosesc termeni de inovare socială și de mediu, de unde s-ar putea trage concluzia că aceasta reprezintă un obiectiv umbrelă. Mai trebuie menționat că Directiva 24/2014 conține referiri repetate la Strategia Europa 2020, care include printre obiectivele/inițiativele emblematice și așa-numita „Uniune a inovării”, obiectivele specifice vizând, de exemplu, utilizarea unor politici de stimulare a cererii precum achizițiile publice și reglementările inteligente.

Recomandări

Chiar și la nivel european, în ciuda acestor evoluții semnificative legate de inovare ca obiect strategic ce poate fi atins prin intermediul achizițiilor publice, există numeroase incertitudini legate de ce se va întâmpla în practică – rămâne de văzut în viitor în ce măsură achizițiile publice strategice vor avea un impact decisiv în sprijinirea diseminării unor tehnologii sau soluții avansate.

În lumina acestor observații, la nivel național este nevoie de:

- Ghidare și dezbatere națională în ceea ce privește stabilirea/asumarea obiectivelor strategice de la nivel european și mai ales conectarea lor la domeniul achizițiilor publice. Ne referim aici nu doar la rolul ANAP ci și al altor instituții cu competențe în domenii precum educație, cercetare, transfer de cunoștințe, IMM-uri, proprietate intelectuală, care trebuie să aducă pe agenda publică și să dezbată cu o participare largă care sunt obiectivele strategice, cum se reflectă în anumite domenii și ce strategii pot fi implementate pentru a facilita atingerea acestor obiective strategice. Această dezbatere reprezintă primul pas, fără de care inovarea prin achiziții publice nu va rămâne decât o posibilitate consacrată de legislație dar fără utilitate în practică.

- Identificarea de către ANAP a barierelor organizaționale și a celor care țin de expertiza/experiența limitată a autorităților contractante și care vor limita utilizarea achizițiilor publice pentru stimularea inovării. Este vorba despre a recunoaște că nu legislația trebuie neapărat îmbunătățită ci aspectele menționate anterior și prin urmare este nevoie de o strategie națională în acest sens.

- Dezvoltarea și sprijinirea unor strategii de învățare instituțională/organizațională la nivelul unor autorități contractante care au potențialul de a utiliza achizițiile publice în vederea promovării inovării. În faza inițială recomandăm concentrarea pe un grup pilot de instituții și sprijinirea lor în mod direct în acest proces de „învățare”.        

3.5.2. Probleme legate de definirea conceptului de inovare

Directiva 18/2004 nu conține vreo referire specifică la conceptul de inovare. O definiție a acestui concept a fost adăugată destul de târziu chiar și în procesul de elaborare a Directivei 24/2014 (în draftul din 2013). Inovarea este definită aproape similar în art. 2(1)(22) din Directivă și respectiv art. 3(aa) din Legea 98/2016.

Inovarea, potrivit legislației naționale, reprezintă realizarea unui produs, serviciu sau proces nou ori care este îmbunătăţit în mod semnificativ, inclusiv [fără a fi însă limita la acestea] procese de producţie sau de construcţie, noi metode de comercializare ori noi metode organizatorice în activitatea comercială, organizarea locului de muncă sau relaţiile externe ale organizaţiei, printre altele, cu scopul de a contribui la soluţionarea provocărilor societale sau de a sprijini Strategia Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii. Din textul național lipsește precizarea din Directiva europeană care se regăsește mai sus între paranteze drepte. De asemenea, prin traducere, legea națională utilizează termenul de realizare a unui produs, serviciu sau proces nou în loc de cel de implementare din legislația europeană. 

Această definiție de mai sus nu clarifică ce anume acoperă inovarea. În literatură există cel puțin două clasificări majore cu privire la ce este inovarea. O primă clasificare distinge între inovare care privește produsele (ce este produs) și inovare care privește procesele (cum este produs). Ambele sunt acoperite de definiția din directivă. Avem însă și clasificări mai complexe  care disting între a) inovare bazată pe utilizatorul produsului rezultat, care se împarte la rândul ei în achiziții directe pentru inovare (achizitorul bunului, serviciului, lucrării este și utilizatorul final) și achiziții catalitice pentru inovare (achizitorul este un catalizator sau resursă tehnică pentru beneficiul utilizatorilor finali) și b) măsura caracterului inovator al produsului rezultat, care se împarte în achiziții pre-comerciale, achiziții bazate pe dezvoltare (crearea unor produse sau sisteme absolut noi ca rezultat al achizițiilor publice) și achiziții adaptative (produsul sau sistemul sunt noi doar pentru țara/regiunea unde are loc procesul de achiziție publică).

În ceea ce privește categoria b) și subcategoriile ei, apar probleme semnificative. La nivel comunitar există o comunicare a Comisiei cu privire la achiziții pre-comerciale . Acestea, potrivit comunicării, acoperă activități precum explorarea unor soluții, design și construirea de prototipuri și merge până la faza de dezvoltare originală a unui volum limitat de noi produse. Această fază este cunoscută sub denumirea de cercetare și dezvoltare în timp ce următoarea fază ar putea fi denumită comercializare. Faza de cercetare, potrivit acestei comunicări este exclusă de la aplicarea prevederilor directivei (celei vechi, din 2004). Noua directivă nu face o distincție clară între faza de cercetare și respectiv comercializare și este greu de spus dacă anumite activități de cercetare și dezvoltare sunt incluse sau excluse din achizițiile publice pentru inovare. De asemenea, face referire la produse, servicii sau lucrări semnificativ îmbunătățite fără a defini ce înseamnă acest lucru.

Recomandările de mai jos care privesc definirea mai precisă a conceptului de inovație nu se aplică doar cadrului legal național ci și celui european, unde regăsim aceeași ambiguitate.Cu toate acestea, statele membre pot detalia aplicarea acestui concept în măsura in care este necesar pentru înțelegerea lui.

- Explorarea și discutarea ambiguităților din legislația europeană vizând inovarea (în special distincția dintre faza de cercetare și dezvoltare și respectiv comercializare) prin intermediul unor rapoarte care pot fi subcontractate de ANAP unor grupuri de experți independenți. Nu ne referim aici la instrucțiuni precise vizând implementarea legislației naționale pentru autoritățile contractante, ci la crearea unei literaturi bazată pe opinia experților în acest domeniu care să fie accesibilă și autorităților contractante.

- Definirea și clarificarea conceptului de achiziție pre-comercială în contextul cadrului legislativ național. La acest moment în legea 98/2016 nu apare acest concept dar îl regăsim de ex. într-o strategie națională din aprilie 2014 privind cercetare și dezvoltare .

- O clarificare din partea ANAP cu privire la omiterea din legislația națională a sintagmei „fără a fi însă limitat la acestea” (procese de producție...). Nu este clar, în contextul unei incertitudini cu privire la ce acoperă inovarea, dacă legiuitorul național a vrut să limiteze inovarea la ceea ce se menționează în lege sau este vorba pur și simplu vorba de o omisiune rezultată din procesul de traducere și refrazare. 

3.5.3. Servicii de cercetare și dezvoltare

În secțiunea anterioară se face referire la distincția între diversele faze care sunt incluse în crearea unui nou produs/serviciu. Dilema pentru legiuitorul european a fost dacă atribuirea contractelor de cercetare și dezvoltare să fie supusă prevederilor legislației de achiziții publice sau nu. Directiva 24/2014 nu definiște în mod explicit ce înseamnă cercetare și dezvoltare însă în art. 14, intitulat „situații specifice”, stipulează în ce situații aceste servicii sunt acoperite de prevederile directivei. Astfel, prevederile directivei 24/2014 se aplică contractelor de achiziție publică de servicii care au ca obiect prestarea de servicii de cercetare şi dezvoltare care fac obiectul codurilor CPV cuprinse între 73000000-2 şi 73120000-9, 73300000-5, 73420000-2 sau 73430000-5, doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: a) rezultatele sunt destinate, în mod exclusiv, autorităţii contractante, pentru uz propriu în exercitarea propriei activităţi; şi b) serviciul prestat este remunerat în totalitate de către autoritatea contractantă. Legislația națională conține prevederi identice în cadrul art. 36.

Recomandări:

- Clarificarea de către ANAP a unor concepte/termeni, ca cel de rezultat – termenul folosit de legislația europeană este beneficiu, incluzând de obicei drepturile de proprietate intelectuală dar nu numai. Nu este clar de asemenea dacă este vorba doar de o singură autoritate contractantă sau mai multe.

- Trebuie clarificat de asemenea ce tip de procedură de achiziție trebuie folosită în aceste situații. 

- prin intermediul unor materiale de ghidare a autorităților contractante, ANAP ar putea să sublinieze în mod clar că partajarea în mod fictiv a rezultatelor sau participarea simbolică la remunerarea prestatorului nu reprezintă motive pentru neaplicarea prevederilor Directivei.

3.5.4. Atribuirea contractelor de achiziții publice de produse care rezultă din cercetare și dezvoltare folosind negocierea fără publicare

În plus față de serviciile descrise în secțiunea anterioară, art. 32(3)(a) al Directivei 24/2014 stipulează dreptul autorității contractante de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare pentru atribuirea contractelor de achiziții publice de produse atunci când aceste produse care fac obiectul achiziției sunt fabricate exclusiv în scop de cercetare ştiinţifică, experimental, de studiu sau de dezvoltare, iar contractul de achiziție publică nu prevede producţia în serie a unor cantităţi ale produsului în vederea stabilirii viabilităţii comerciale a acestuia sau recuperarea costurilor de cercetare şi dezvoltare. O prevedere similară regăsim și în legislația națională la art. 104(5)(a).

Recomandarea vizavi de această prevedere este ca ANAP să clarifice printr-o instrucțiune că această prevedere se aplică doar produselor care se află în faza de cercetare/dezvoltare și nu poate fi extinsă către produse care sunt comercial viabile dar nu sunt disponibile pe piață. Dacă ANAP își însușește această interpretare, practic instrucțiunea ar trebui să arate că această procedură nu se poate aplica pentru achiziționarea rezultatelor unui proces de achiziție pre-comercială, direct de la operatorul finalist într-o astfel de procedură .  

3.5.5. Consultarea pieței

Deși de cele mai multe ori autoritățile contractante au la dispoziție o expertiză considerabilă care să le permită identificarea și evaluarea tehnologiilor existente pe piață, în anumite ocazii poate fi necesar să consulte operatorii economici. Directiva 18/2004 nu prevedea în mod expres posibilitatea consultării pieței. În recitalul 8 al vechii directive se făcea referire la posibilitatea inițierii unui dialog tehnic, prin care autoritățile contractante pot solicita sau accepta o recomandare care să poată fi folosită la pregătirea unui caiet de sarcini, cu condiţia ca respectiva recomandare să nu aibă ca efect împiedicarea concurenţei. Consultarea pieței este reglementată ca și modalitate nouă în art. 40 din Directiva 24/2014 și respectiv art. 139 și 140 din legislația națională. Prevederile sunt relativ similare. Atât directiva cât și legislația națională par să fi încorporat prevederi suplimentare care reflectă jurisprudența Curții Europene de Justiție din cazul Fabricom, speță care aduce clarificări cu privire la posibilitatea excluderii unui ofertant dintr-o procedură de atribuire în cadrul căreia a participat în cadrul dialogului tehnic.    

Recomandări

- Realizarea de către ANAP pentru autoritățile contractante a unei liste cu caracter orientativ care să conțină exemple de produse/servicii/lucrări cu grad ridicat de complexitate tehnică, financiară sau contractuală, ori din domenii cu un rapid progres tehnologic, pentru care este oportună organizarea de consultări ale pieței.

- Autoritățile contractante vor trebui sprijinite de ANAP în vederea identificării a ceea ce reprezintă „informații relevante” și „termene corespunzătoare” în lumina art. 140(2). Acest articol se referă la măsurile care trebuie luate de autoritățile contractante astfel încât participarea în procedura de atribuire a unui ofertant care a oferit opinii, sugestii sau recomandări autorităţii contractante în legătură cu pregătirea procedurii de atribuire, în cadrul consultărilor prevăzute la art. 139 sau în orice alt mod, inclusiv ca parte a unor servicii de consultanţă, ori a participat în alt mod la pregătirea procedurii de atribuire să nu denatureze concurența. Până la dezvoltarea unei jurisprudențe europene și/sau naționale în acest domeniu este important ca acest vid să fie suplinit prin recomandări de ANAP.

- În contextul existenței unor practici corupte în procesul de achiziții publice, utilizarea procedurii de consultare a pieței trebuie făcută astfel încât să se ofere tratament egal tuturor operatorilor economici. Este cunoscut faptul că de-a lungul timpului autoritățile contractante au impus diverse criterii de calificare, specificații tehnice și/sau factori de atribuire care să favorizeze anumiți ofertanți. ANAP trebuie să prezinte sub formă de exemple de bună practică pentru autoritățile contractante situații/scenarii când consultarea pieței este conformă cu legislația și când, dimpotrivă, este folosită cu intenția de a favoriza anumiți operatori economici.

3.5.6. Standarde și specificații ca instrument pentru facilitarea inovației

Reglementarea europeană și cea națională sunt identice în privința specificațiilor tehnice – art. 42 Directiva 24/2014 și art. 155 și 156 Legea 89/2016. Directiva 24/2014 introduce câteva aspecte noi comparativ cu cadrul legal comunitar vechi.

Directiva 18/2004 a reprezentat o schimbare cu privire la standarde, stipulând faptul că nu mai era necesar să se utilizeze doar standarde europene formale, un rol similar fiind atribuit acum și cerințelor de performanță/funcționale. De asemenea, Directiva 18/2004 solicita autorităților contractante să accepte soluții echivalente la cele prescrise de standarde. Noua directivă 24/2014 pune accent pe conceptul de caracteristici. Art. 42 prevede: Specificația tehnică descrie caracteristicile pe care trebuie să le întrunească lucrările, serviciile sau produsele. Caracteristicile respective se pot referi, de asemenea, la procesul sau metoda specifică de producție sau de execuție a lucrărilor, furnizare a produselor sau prestare a serviciilor solicitate sau la un proces specific pentru o altă etapă a ciclului de viață al acestora chiar și în cazul în care astfel de factori nu fac parte din structura lor materială, cu condiția să aibă legătură cu obiectul contractului și să fie proporționale cu valoarea și obiectivele acestuia. Trebuie menționat de asemenea faptul că noua Directivă menționează cerințele funcționale/de performanță ca prima opțiune pentru formularea specificațiilor. 

Recomandări

- Clarificarea de către ANAP a distincției dintre cerințe de performanță/funcționale și respectiv standarde europene formale, a legăturii dintre acestea precum și ierarhia acestora în preferința legiuitorului european și național. Nu este vorba despre o clarificare la nivelul legislației primare și/sau secundare ci în cadrul unor studii și materiale de informare.

- Realizarea de către ANAP a unui material informativ cu caracter general de genul White paper, vizând rolul standardelor în sprijinirea inovației, care să includă studiile realizate anterior de instituțiile europene precum și exemple de bună practică.

- Workshopuri de informare a autorităților contractante cu privire la standarde și la rolul acestora în stimularea inovației, în contextul în care există cercetări efectuate în alte state membre care identifică deficiențe datorate lipsei de informare și expertiză. În literatură se discută despre capacitatea de expertiză crescută care este necesară autorităților publice

- În legislația europeană nu este definit termenul de structură materială. Legislația națională primară sau secundară ar putea oferi cel puțin un exemplu în acest sens – ce constituie structură materială. 

3.5.7. Oferte alternative

Sediul materiei cu privire la oferte alternative îl regăsim în art. 45 Directiva 24/2014 și respectiv art. 162 din legislația națională. Importanța folosirii ofertelor alternative în contextul încurajării inovării se desprinde din recitalul 48 al noii Directive și respectiv din studiul Comisiei Europene. 

Recomandări

- Studiu la nivel național pentru a identifica în ce măsură sunt utilizate ofertele alternative și în ce situații. Analizarea unor studii de caz pentru a vedea dacă într-adevăr există legătură cu inovarea. La nivel european tendința pare să fie una de reducere a utilizării ofertelor alternative. 

3.6. Parteneriatul pentru inovare

Directiva 24/2014 a introdus o nouă procedură de atribuire a contractului denumită parteneriatul pentru inovare (art. 31), noutate reflectată și în legislația națională în art. 95-103. Conform art. 100 din Legea 98/2016, parteneriatul pentru inovare are ca scop dezvoltarea unui produs, a unui serviciu inovator sau a unor lucrări inovatoare şi achiziția ulterioară a produselor, serviciilor sau lucrărilor rezultate, cu condiţia ca acestea să corespundă nivelurilor de performanţă şi costurilor maxime convenite între autoritatea contractantă şi participant. Practic, prin introducerea acestei proceduri, se deviază de la separarea tradițională a fazei de cercetare/dezvoltare și respectiv comercializare a produselor rezultate, faze care erau guvernate de reglementări și proceduri specifice și diferite. Parteneriatul pentru inovare se desfăşoară în trei etape:

a) etapa depunerii solicitărilor de participare şi a selectării candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de calificare şi selecţie;

b) etapa depunerii ofertelor iniţiale de către candidaţii selectaţi în cadrul primei etape şi a evaluării conformităţii acestora cu cerinţele stabilite de autoritatea contractantă potrivit art. 98 alin. (3);

c) etapa negocierilor în vederea îmbunătăţirii ofertelor iniţiale, a depunerii ofertelor finale şi a evaluării acestora, prin aplicarea criteriului de atribuire şi a factorilor de evaluare 

Recomandări

- Transpunerea prevederilor din Directivă în legislația națională prin metoda copy-paste poate fi problematică în acest caz. În literatură se estimează ca pentru ca această procedură să funcționeze, statele membre trebuie să o particularizeze la contextul din acea jurisdicție.

- Nu există prevederi în Directivă sau legislația națională cu privire la durata unui astfel de contract și la cum pot fi primiți noi membri (în fapt revizuirea parteneriatului odată ce a fost stabilit). Lipsa unor asemenea prevederi poate genera distorsionarea competiției, situație oarecum similară cu acordurile cadru. O posibilă soluție ar fi stabilirea unei limite de timp de 4 ani sau similar.

- Există incertitudine legată de modul în care sunt reglementate criteriile de calificare și selecție. Atât Directiva cât și legislația națională prevăd că autoritatea contractantă stabileşte în special criterii legate de capacitatea candidaţilor în domeniul cercetării şi dezvoltării, elaborării de soluţii inovatoare şi implementării acestora. Nu avem însă definit conceptul de cercetare și dezvoltare, ceea ce reprezintă un impediment în calea clarității. Ambele reglementări fac referire doar la capacitate și nu la experiență, fără a fi clar dacă totuți experiența poate fi inclusă ca și criteriu de calificare. Este clar că autoritățile contractante beneficiază de o discreție semnificativă în cadrul acestei proceduri.

- Parteneriatul pentru inovare trebuie structurat urmând succesiunea stadiilor din procesul de cercetare şi de inovare, care poate include fabricarea produselor, prestarea serviciilor sau finalizarea lucrărilor. În lipsa unei definiții a ce înseamnă cercetare și dezvoltare această succesiune a fazelor nu este neapărat clară și va fi nevoie de ghidare în acest sens pentru autoritățile contractante din partea ANAP.

- Nu este clar din reglementarea europeană și respectiv națională cum se vor stabili obiectivele intermediare, ce vor conține (referiri la performanță, costuri, alte elemente sau o combinație) și dacă de exemplu se vor aplica în mod egal unor parteneriate cu mai mulți parteneri. Este nevoie de instrucțiuni ANAP în acest domeniu, care să ia în considerare toate problemele care pot apărea. O astfel de problemă potențială se referă, de exemplu, la încetarea parteneriatului pe baza acordului ambelor părți.

- Deoarece există și preocupări legate de ajutoare de stat mascate, autoritățile contractante vor trebui asistate în permanență în implementarea unei astfel de proceduri, cel puțin până în momentul în care se dezvoltă expertiză cu privire la obiective întermediare și plata prețelui în tranșe corespunzătoare.   

 

4.    Alte aspecte care necesita detaliere, clarificare sau instructiuni de aplicare

Vom enumera aici pe scurt alte teme care ar putea beneficia în viitorul apropiat de atentia instituției de reglementare in domeniul achizițiilor publice în vederea susținerii autorităților contractante în efortul de aplicare corectă și efectivă a dispozițiilor legale.

4.1. Bune practici și incidente în consultarea pieței. Aspecte de concurență.

Nu este foarte clar pentru autoritățile contractante care sunt incidentele posibile în materia concurenței în etapa de cercetare a pieței și consultare cu potențialii ofertanți. Consiliul Concurenței recomandă consultarea separată cu actorii din piață pentru a nu facilita întelegerile anticoncurențiale. Nu exista însă ghiduri de conduită în astfel de situații. Considerăm că ele ar putea fi extrem de folositoare.

4.2. Activitățile de achiziție auxiliare- limite si bune practice

Nu exista încă o practică a atribuirii și gestionarii serviciilor auxiliare de achiziții publice. Este necesară definirea responsabilităților celor implicați în elaborarea documentației, în procedura de evaluare a ofertelor, de urmărire a executării contractului. Rămâne întrebarea dacă se pot externaliza în totalitate atribuțiile unei comisii de evaluare sau doar parțial și care este natura juridică a opiniilor exprimate de cei care prestează aceste servicii auxiliare de achiziții publice.

4.3. Achizițiile dinamice - bune practici, exemple și ghiduri, probleme în aplicare

Procedurile de achiziție dinamică sunt prea puțin utilizate la noi și datorită necunoașterii mecanismelor de funcționare a unor astfel de proceduri de către practicienii achizițiilor publice. Anumite exemple de bune practici ar fi extrem de folositoare și aici.

4.4. Acordurile cadru

În privința acordurilor cadru, sunt numeroase probleme de funcționare și probleme legale. Bunele practici, dar și exemplele de acorduri ilegale, ar fi utile practicienilor în achiziții publice.

4.5. Principiile achizițiilor publice

Aplicarea principiilor achizițiilor publice este evidentă în cazul procedurilor peste pragurile din Directive, însă ele sunt la fel de importante, și poate chiar mai importante, sub aceste praguri, unde autoritățile contractante sunt lăsate sa le aplice pe propria răspundere. O bună înțelegere a conceptelor de proporționalitate, transparență, nediscriminare, tratament egal, cu trimitere la jurisprudența relevantă a CJUE ar fi de un real folos în aplicarea practică a acestor principii. În acest sens recomandăm elaborarea unor studii și exemple de bune practici în aplicarea principiilor achizițiilor publice.

4.6. Achizițiile centralizate

Este necesara evaluarea unor domenii în care s-ar putea organiza achiziții centralizate și identificarea de bune practici din dreptul comparat în achizițiile centralizate.

4.7. Executarea contractelor de achiziții publice    

Partea de executare a contractelor de achiziții publice scapă atenției organelor de monitorizare, deși este etapa în care apar de multe ori fraude sau abuziri. Este necesară completarea legislației cu norme care să asigure transparența executării contractelor de achiziții, prin publicarea în SEAP a incidentelor în executare sub sancțiunea nulității acestora. Studii privind incidente legale și practice în executarea contractelor de achiziții publice sunt, de asemenea, binevenite.

4.8. Participarea IMM-urilor la procedurile de achiziție publică și concesiune

În urma abrogării dispozițiilor legale privind garanția de participare, și minimele facilități acordate IMM-urilor au fost desfiintate. Putem afirma că idealul încurajării IMM-urilor de a participa la licitații publice este periclitat. Trebuie identificate alte metode, conforme cu dreptul UE, de facilitare a accesului IMM-urilor la contractele publice.

4.9. Criterii de calificare și selecție

Este necesară actualizarea recomandărilor ANAP privind utilizarea criteriilor de calificare și selecție și republicarea acestora sub formă de instrucțiuni.

4.10. Demonstrarea credibilității operatorului economic în cadrul procedurii de atribuire

Acest concept a fost împrumutat din procedurile Băncii Mondiale, însă are aplicabilitate limitată în cadrul unei proceduri de atribuire. Este necesară clarificarea conceptului, semnificațiile acestuia și date exemple de bune practici din alte state membre, pentru a întelege aplicarea sa practică.

4.11. Achizițiile directe

Cele mai multe probleme de aplicare sunt ridicate de achizițiile directe. Practici ilegale - cum ar fi invitarea câștigătorului procedurii să-și facă catalog electronic urmată de re-atribuire - trebuie analizate și: fie validate, fie descurajate. Este necesară elaborarea unor ghiduri sau recomandări.

4.12. Prețul neobișnuit de scăzut

În lipsa unui procent pentru aprecierea prețului neobișnuit de scăzut, ca în vechea legislație, este necesară elaborarea de ghiduri cu privire la evaluarea prețurilor ofertate și modalitățile de solicitare a clarificărilor și de răspuns la acestea.


Proiectul european „Legislaţie, economie, competiţie şi administraţie. Dezvoltarea unei abordări multidisciplinare în combaterea fraudei în achiziţii” s-a desfășurat între 2014-2016 fiind co-finanțat de Comisia Europeană, DG Migration and Home Affairs, prin programul Prevention of and Fight against Crime. Proiectul a urmărit prevenirea fraudei în achizițiile publice prin pregătirea multidisciplinară a magistraților și a funcționarilor din compartimentele de achiziții ale autorităților contractante.

În cadrul proiectului s-au desfășurat două conferințe, un workshop, trei dezbateri și șase seminare la care au participat magistrați și funcționari, speakeri fiind experți în achiziții, reprezentanți ai Consiliului Concurenței, ANAP, CNSC, ANI, procurori și judecători. O componentă inedită a acestui proiect a reprezentat-o monitorizarea în timp real a achizițiilor publice cu ajutorul unor jurnaliști care s-au specializat în acest domeniu, demers pe care îl puteți regăsi pe platforma justitiecurata.ro.

Tot în acest proiect am actualizat „Ghidul pentru practicieni în domeniul achizițiilor publice” în acord cu noua legislație, accesibil în format electronic la ghidachizitii2017.lfwd.io

Freedom House România

Bd. Ferdinand nr. 125, sector 2, 021387, București, România
tel.: +40-21-253.2838
freedomhouse.ro/achizitii
justitiecurata.ro
fb.com/FreedomHouseRo




Citeşte mai departe ...

Cele 10 noutăți ale proiectului de norme metodologice a Legii achizițiilor publice

  • Publicat în La zi
Agenția Națională pentru Achiziții Publice a prezentat un document explicativ care rezumă cele mai importante 10 elemente de noutate aduse de proiectul de norme de aplicare a Legii achizițiilor publice.

Proiectul Legii achizițiilor publice urmează să fie discutat și votat la Camera Deputaților - cameră decizională. Proiectul de norme metodologice a fost lansat într-o primă formă în dezbatere publică săptămâna trecută, urmând ca în urma feed-back-ului primit ANAP să realizeze un proiect de norme consolidat.

Documentul rezumativ poate fi consultat pe site-ul ANAP.

Câteva extrase:

1) Strategia de contractare (Art. 11 din proiect) aduce o schimbare importantă în abordarea procesului de achiziție publică, împărțind acest proces în trei etape. Se acordă astfel importanță celor două etape asociate procedurii de atribuire:
- pregătirea procesului de achiziție și cea de
- etapa de după derularea procedurii.
 
„Cu cât efortul va fi mai mare în faza de pregătire, cu atât va crește rata de succes a achiziției”, arată rezumatul ANAP.

2. Detalierea regulilor de calcul a valorii estimate a achiziției (art. 18 din proiect):

3. Detalierea modalităților de consultare a pieței (art. 20 din proiect)
Autoritatea contractantă poate derula un proces de consultare a pieței, ca parte a procesului de achiziție publică, care se inițiază prin publicarea în SEAP a unui anunț privind consultarea. „Proiectul prevede că aspectele supuse consultării vizează, fără a se limita la acestea, potențiale soluții tehnice, financiare sau contractuale pentru satisfacerea nevoii autorității contractante, precum și aspecte legate de strategia de contractare, inclusiv divizare pe loturi, posibilitatea solicitării de oferte alternative și altele asemenea”, arată rezumatul ANAP.
 
4. Detalierea unor aspecte legate de documentația de atribuire – fișa de date și documentele suport (art. 22 din proiect).

Proiectul de norme metodologice arată că „fișa de date trebuie să conțină cel puțin informații generale standard, însoțite de formalitățile ce trebuie îndeplinite în legătură cu procedura de atribuire în cauză, particularizate în funcție de contextul în care se încadrează achiziția, aspectele/cerințele ce pot face obiectul DUAE, modul în care trebuie întocmite și structurate propunerea tehnică și cea financiară, criteriul de atribuire ce urmează a fi aplicat, precum și căile de atac ce pot fi utilizate.”


5. Evaluarea ex-ante a documentației de atribuire – noi reguli (art. 25 din proiect)

6. Explicitarea criteriilor de atribuire „calitate-preț” și „costul cel mai scăzut” (art. 31 și 32 din proiect).
Se precizează că aplicarea criteriului de atribuire „calitate - preț” este obligatorie în cazul contractelor având ca obiect prestații intelectuale (de natura celor de consultanță/asistență tehnică, elaborare studii, proiectare, supervizare, sau altele asemenea, aferente unor proiecte de complexitate ridicată), iar stabilirea ofertei câştigătoare se realizează prin aplicarea unui sistem de factori de evaluare unde ponderea alocată factorului preț nu poate fi mai mare de 40%.

În cazul în care criteriul de atribuire utilizat este „costul cel mai scăzut”, acesta se calculează prin însumarea cuantificărilor în unitatea monetară, exprimate în valoare netă, a eforturilor autorității contractante corespunzătoare elementelor ciclului de viață identificate de autoritatea contractantă ca fiind relevante pentru obiectul contractului în fiecare an de utilizare a echipamentului, serviciului sau lucrării achiziționate și în plus față de costul de achiziție, arată rezumatul ANAP.

7. Procedurile desfășurate integral prin mijloace electronice (on-line) devin regulă pentru toate tipurile de proceduri – detalii pot fi găsite în Secțiunea a 4a – „Derularea procedurilor de atribuire”

8. Procedura simplificată (art. 106-113)

9. O nouă abordare ce trebuie urmată de autoritățile contractante în procesul de evaluare a ofertelor.
Mai exact, arată rezumatul ANAP, este vorba despre defalcarea acestui proces pe faze ce se finalizează cu rezultate intermediare ce sunt comunicate ofertanților. Fazele de evaluare încep cu analiza documentului european nou introdus, DUAE, continuă cu analiza ofertelor tehnice, a celor financiare, cu aplicarea criteriului de atribuire, documentele ce probează îndeplinirea cerințelor de calificare urmând a fi solicitate numai ofertantului clasat pe primul loc.

În evaluarea ofertelor, autorităție contractante sunt îndrumate să orienteze acest proces pe aspecte de fond din conținutul ofertelor. În acest scop, sunt clarificate, prin oferirea unor repere clare, conceptele de abateri tehnice minore, erori aritmetice, vicii de formă.

Nu în ultimul rând, prin proiectul de norme se atrage atenția asupra necesității ca deciziile comisiei de evaluare să fie documentate astfel încât să se poată asigura trasabilitatea acestora în orice moment.

10. Nu mai există o regulă rigidă cu privire la ce înseamnă preț neobișnuit de scăzut.
Citeşte mai departe ...

Ministerul Finanţelor a lansat proiectul de Lege privind concesiunile

  • Publicat în La zi

Ministerul Finanţelor a lansat în dezbatere publică cel de-al patrulea proiect din noul pachetul legislativ privind achiziţiile publice ce va înlocui în 2016 OUG 34/2006 - Legea privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii

În dezbatere publică se mai află şi proiectul de Lege privind achiziţiile sectoriale.

După consultările publice derulate în vară, Guvernul a adoptat proiectele Legii privind achiziţiile publice clasice şi Legii privind remediile şi căile de atac şi pentru funcţionarea CNSC.

Toate proiectele de lege privind achiziţiile publice şi concesiunile, răspunsurile autorităţilor la observaţiile şi propunerile venite în timpul  consultării publice, precum şi un tabel de concoranţă între prevederile noii Directive 24/2014 şi cele ale proiectului de Lege privind achiziţiile clasice se găsesc pe siteul Ministerului Finanţelor.

http://www.mfinante.ro/proiecteachizitii.html

 

Citeşte mai departe ...

Răspunsurile Finanţelor la comentariile făcute în procesul de dezbatere publică a noii legislaţii în achiziţii

  • Publicat în La zi
Ministerul finanţelor a lansat în dezbatere publică şi proiectul Legii privind achiziţiile sectoriale, care urmază să completeze Legea achiziţiilor clasice şi Legea privind remediile şi căile de atac care s-au aflat în dezbatere publică în timpul verii. Proiectul de lege privind concesiunile urmează să fie şi el lansat în consultare publică.
Proiecte de legi în domeniul achizițiilor publice


Ministerul Finanţelor a publicat şi răspunsurile la comentariile făcute în timpul dezbaterii publice desfăşurate în iulie şi august. Printre acestea sunt şi răspunsuri la observaţiile şi propunerile făcute de Freedom House România şi Expert Forum după prima deybatere privind noile legi în achiziţii organizată în 24-25 august 2015.

RĂSPUNSURI LA COMENTARIILE CU CARACTER GENERAL PRIMITE CA URMARE A PROCESULUI DE CONSULTARE PUBLICĂ CU PRIVIRE LA PROIECTUL DE LEGE PRIVIND ACHIZIŢIILE PUBLICE

Răspunsuri la comentariile primite ca urmare a procesului de consultare publică cu privire la Proiectul de lege privind achiziţiile publice

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS